Există o stare sublimă, în spatele lucrurilor pe care le gândeşti, spui şi faci. Starea de a fi. Pur şi simplu. Starea de a fi tu. Cel real, adevărat, fără acolade, farduri şi personalitate. Dincolo de toate lucrurile pe care le faci să apăra în plan manifest, eşti tu. Sursa a toate câte există în viaţa ta.

Tu ai construit momentele de bucurie, de pace, de linişte, de armonie. Tu le-ai construit şi pe cele de nelinişte, de ingrjorare. Tu dai drumul gândurilor ce se perinda în faţă vederii tale interioare. Tu, cel adevărat, ce acţionează prin costumele numite corp fizic sau mental. Tu eşti stăpânul acţiunilor tale. Tu, cel adevărat, sublim, divin, atemporal şi continuu. Tu, echilibrul absolut, ce priveşte totul cu aceiaşi ochi. Tu te priveşti şi când râzi, şi când plângi, şi când zbori sau când coborî. Dincolo de toate aparenţele, eşti tu, cel real, simplu şi întreg. Sinele tău divin. Scânteia gata să ia foc.

Acela este momentul de adevărată trezie. Acea secundă în care parcă te uiţi pe gaura cheii la marioneta numită “personalitatea ta”, care acţionează deja independent de voinţa ta. Acea clipă în care te opreşti, deşi corpul încă acţionează. În acea clipă, persoana ta poate încă să râda, să vorbeasca sau sa gesticuleze, dar tot ce face în acea secundă ştii că nu faci tu. Ci creaţia ta. Cea pe care tu ai plămădit-o şi şlefuit-o. Carcasa acestei vieţi, denumită altfel decât tine, cel ce observă. Care poartă până şi un nume ce nu te reprezintă pe tine, cel ce observă. Pe care, dacă îl repeţi în această stare, observi că nu reprezintă altceva decât intersecţia dintre limitările şi nelimitarile pe care instanţa acestei vieţi le are. Pe care ai determinat-o să se dezvolte ani de-a rândul autonom.

Şi observi, în această stare de desprindere absolută de instanţa ta întrupata, că nimic nu a contat, nu contează şi nu va conta cu adevărat vreodată din ce este compus. Că suferintele au fost umbre. Ca bucuriile au fost lumini. Ca emotiile au fost doar mici valuri, dar tu erai tot timpul apa ce le purta. Că sursa din care izvorăşte râul numit Totul este liniştea. Echilibrul. Punctul de sprijin a tot ce există. Dumnezeu, cel nemanifest. Potenţialul absolutului, din care ai reuşit, în acea clipă, să întrevezi jocul de lumini şi umbre din creaţia Sa, în care se află, mică, mică precum o furnică, şi creaţia ta. Persoana ta.

Bună dimineaţa!