Cand eram mica ma uitam adeseori in palmele bunicii intr-un soi de plutire, descoperire, beautitudine extatica descoperind parca o stea sau un punct sau o rana sau o batatatura care imi sustinea contopirea cu Totul.
O admiram vazand-o atat de lucratoare pe ogorul vietii. Intodeauna la 5 dimineata pornea catre camp si ramanea acolo pana la ora 15 cand se intorcea…. se odihnea putin pentru ca incepand cu ora 16 sa se ocupe de propria gradina.
Eram vesnic in admiratie fata de acele maini care parca cresteau in lucrarea pe care o faceau, se brazdau, se schimbau in fosnetul zilei, se bronzau.
Imi spuneam ca atat de multa intelepciune contin, atata talc, atata munca. Si erau ca niste bolti ceresti pentru sufletul meu….
Mai tarziu cand am inceput sa scriu conectiv si am simtit imbratisarea palmelor cosmice si boltile care imi deschideau articolele…mi-am dat seama ca inca de atunci mainile universului imi vorbeau prin harnicia graitoare a Bunicii.
Si am inteles lucrand cu pianul cosmic, cu harpa scrisului, cu naiul divin ca mainile noastre se unesc cu ale Universului intr-o tandra regasire in care incep sa lucreze in Impreuna-Una.
Si am ales sa le iubesc si sa le contemplu ….lasandu-le sa modeleze in vers divin…..
Si eu am niste palme pe care le contemplu din cind in cind gandindu-ma la bunica care a plecat extrem de tarziu de aici intr-o mare BUCURIE!
multumesc bunica!
Si eu va multumesc!