Maestrul Peter Deunov (1864 – 1944) a readus lumii învăţătura marii Frăţii Albe Universale. Mesajul său, care înglobează cunoaşterea omului în totalitatea sa, a universului vizibil şi invizibil şi a divinului, se adresează oricărui om care, în mod pe deplin liber, caută iubirea, înţelepciunea şi adevărul în viaţă, pentru binele tuturor fiinţelor. Învăţătura augustei Frăţii Albe Universale se bazează pe trei principii: Dragostea, înţelepciunea şi Adevărul, care formează tripla revelaţie a Dumnezeului unic. Cele trei aspecte ale divinităţii manifestate sunt fundamentele oricărei înţelegeri şi realizări spirituale. Lucrarea fundamentală a discipolului care aspiră la comunicarea cu ierarhia Maeştrilor omenirii constă în supravegherea atentă a ceea ce primeşte sau emană din el prin intermediul gândurilor, sentimentelor sau acţiunilor sale din viaţa cotidiană. Secretul celor trei lumi: lumea divină, lumea spirituală şi lumea materială, sau pentru oameni: gândirea, sentimentul şi voinţa, este cheia care deschide poarta adevăratei cunoaşteri iniţiatice şi care permite rezolvarea tuturor problemelor existenţei. Cel care nu cunoaşte această cheie este condamnat la studierea exclusivă a lumii faptelor materiale, neglijând lumea legilor şi principiilor care sunt forţele motrice ale lumii vizibile. Astfel el se mulţumeşte cu suprafaţa lucrurilor şi rămâne prizonierul domeniului aparenţelor, al iluziei fără a putea atinge plenitudinea vieţii şi adevărata cunoaştere. Ştiinţa celor trei lumi este cheia care deschide toate porţile iniţierii.

Pentru a înţelege sensul vieţii, trebuie să acceptăm să-i urmăm învăţăturile, să devenim elevi conştienţi ai marii forţe a vieţii care însufleţeşte universul. Sensul vieţii rezidă în faptul că pământul este o şcoală uriaşă şi că oamenii vin aici pentru a face anumite experienţe, pentru a se îmbogăţi, a se îndrepta şi a progresa rapid. Această şcoală a vieţii divine are trei nivele: şcoala suferinţei, pe care o cunoaşte toată lumea, şcoala înţelepciunii şi şcoala iubirii. Fiecare fiinţă trebuie să treacă prin aceste trei şcoli pentru a atinge plenitudinea dezvoltării sale armonioase. Pentru a pătrunde în şcoala înţelepciunii trebuie să fii deja un discipol conştient şi să accepţi să lucrezi asupra propriei tale materii, să-ţi activezi viaţa interioară; aceasta este şcoala în care este dată cheia trinităţii. Şcoala iubirii corespunde lumii divine, fiind şcoala fericirii, a libertăţii, a plenitudinii, învăţătura învăţătorului Iisus fiind generată de strălucirea acesteia.

Cei ce nu acceptă nici dragostea, nici înţelepciunea se pomenesc obligatoriu în şcoala suferinţei, a încercărilor. Nu este însă o pedeapsă, ci o etapă necesară dezvoltării armonioase a omului. Necazurile, suferinţa conţin ele însele multă înţelepciune şi dragoste. Ele sunt adesea necesare trezirii sufletului. În şcoala vieţii divine, recunoaştem trei forţe care formează tripla revelaţie a Dumnezeului unic. Aceste trei forţe, aceste trei aspecte ale divinităţii materiale, sunt baza indispensabilă a înţelegerii învăţăturii universale. Toate religiile esoterice le menţionează şi se poate spune că secretul celor trei lumi este cheia care deschide porţile iniţierii în înţelepciunea divină. În învăţătura Johanită (Sectă din Orient ai cărei membri sunt botezaţi în numele Sfântului Ioan Botezătorul) o numim „Tripla revelaţie a lui Dumnezeu” sau „Ştiinţa Trismegistă”. Termenul „Trismegist” înseamnă de trei ori mare; el desemnează starea de fapt a celui ce posedă ştiinţa celor trei lumi: lumea divină, umană şi a naturii vii. Pentru a fi un „Trismegist”, trebuie nu numai să cunoşti cele trei lumi, ci şi raporturile, schimburile care au loc permanent între acestea. Iniţiaţii sunt interesaţi îndeosebi de raporturile, de legăturile ce ţin laolaltă fiinţele şi diferitele ierarhii din natura vizibilă şi invizibilă. În cazul oamenilor, această triplă revelaţie a unităţii divine se regăseşte în facultatea de-a gândi, simţi şi înfăptui. Toată lucrarea unui discipol ce înaintează pe calea luminii în cadrul şcolii înţelepciunii constă în a-şi dezvolta armonios aceste trei facultăţi, prin care se poate dezvălui şi manifesta lumea divină a iubirii. În cadrul intelectului, aceasta revelaţie produce lumina înţelepciunii, în al inimii – căldura dragostei, şi în cadrul vieţii – puterea libertăţii. Aceste trei elemente sunt cele datorită cărora un discipol se poate înălţa până la cunoaşterea adevărului, pentru ca apoi să îl transpună în faptele sale. Dacă un discipol aspiră la cunoaşterea adevărului unic şi absolut, el poate, precum Buddha, să ia decizia de-a se aşeza sub un copac în poziţie de meditaţie şi să facă un efort formidabil de concentrare a gândirii pentru a se înălţa spre lumea adevărului. El îşi îndreaptă atunci gândurile spre adevărul unic ce înglobează toate micile adevăruri particulare, toate punctele de vedere mai mult sau mai puţin limitate. El reflectează, construieşte concepte şi caută o definiţie clară, o viziune limpede a adevărului. Când de pe urma meditaţiei sale ţâşneşte lumina, discipolul şi-a atins scopul, cunoaşte acum adevărul şi îl înţelege. Acum, el nu mai are nevoie să-şi concentreze gândurile asupra acestui subiect, deoarece gândirea vie nu e interesată decât de ceea ce nu cunoaşte încă. Când ştii cu adevărat un lucru, nu te mai gândeşti la el, e firesc. În acest sens, discipolul înţelege că viziunii sale îi lipseşte ceva, şi are acum nevoie să resimtă prin intermediul simţurilor sale interne ce anume este adevărul ca sentiment. El ştie instinctiv că acest simţământ interior îl va face să înainteze şi mai departe pe calea căutării adevărului. Atunci, el îşi începe concentrarea senzitivă şi elaborează în sinea lui sentimentul adevărului absolut. O dată ce acest sentiment şi-a făcut apariţia, el poate să resimtă în străfundurile sale ce anume este adevărul. El are acum o înţelegere a adevărului prin intermediul celui de-al doilea centru al sentimentului. Această nouă înţelegere pare plină de căldură. Discipolul simte însă că mai există un element care îi scapă pentru a atinge esenţialul, adică plenitudinea revelaţiei. Din acest motiv, el hotărăşte să persevereze în concentrarea sa, deoarece simte nevoia de a fi adevărul, de a fuziona cu el, de a se contopi cu el pentru a atinge unitatea desăvârşită, identificarea, şi de a ieşi din separaţie. Pentru a cunoaşte în mod real adevărul, trebuie ca tu însuţi să fii adevărul, să fii una cu el. În această experienţă, discipolul descoperă că specificul separaţiei este o iluzie şi că în realitate el a fost mereu una cu adevărul, legat indisolubil cu acesta, dar că nu o ştia, uitase. El simte senzaţia de-a se trezi dintr-un vis îndelungat. Acesta este punctul final al revelaţiei. Ca subiect de concentrare am luat adevărul, dar discipolul e liber să aleagă subiectele care i se potrivesc mai bine. Dacă, de exemplu, ia ca subiect o portocală, el începe prin a-şi concentra gândurile şi îi analizează culoarea, forma, compoziţia chimică, funcţiile… Este faza de concentrare intelectuală.

Apoi, el trebuie să încerce să simtă portocala, şi pentru aceasta o va coji şi o va mânca, gustându-i savoarea, impregnându-se de parfumul ei… aceasta fiind concentrarea senzorială. Apoi, se va identifica cu portocala pentru a deveni una cu ea, aceasta fiind concentrarea vie, trăită. Chiar şi în simplul fapt de-a mânca o portocală regăsim legile ştiinţei trismegiştilor. Omul ştie prin intelect că portocala e bună pentru el, ştie unde să o găsească şi cum să o cojească… Apoi o gustă, o savurează, apoi în sfârşit îi asimilează elementele care vor fuziona cu el în alchimia digestiei. Recunoaştem clar aici cele trei faze ale procesului cunoaşterii iniţiatice, a percepţiei inteligibile. Omul poate percepe fiinţele prin intermediul minţii sale, a sentimentelor sale şi a vieţii. Prin gândirea activă, un discipol ţese o punte de lumină între ignoranţa sa şi cunoaştere, tot aşa cum noaptea aprindem lumina pentru ca ea să ne dezvăluie obiectele. Dar cunoaşterea astfel dobândită nu este completă, deoarece această lumină a gândirii nu face să apară decât latura exterioară, suprafaţa lucrurilor, tot aşa cum coaja portocalei ascunde pulpa şi sâmburii, cu toate că în acelaşi timp ea dezvăluie acţiunea şi prezenţa lor. Sâmburii simbolizează spiritul, iar fructul în sine sufletul. Coaja, corpul fizic, materia ascunde spiritul şi sufletul, dar în acelaşi timp ele dezvăluie acţiunea şi prezenţa lor. Dacă discipolul vrea să pătrundă latura interioară a lucrurilor, el trebuie să-şi dezvolte sensibilitatea. Cu toate acestea, chiar şi prin intermediul sensibilităţii, cunoaşterea nu este încă desăvârşită, deoarece lipseşte esenţialul: viaţa intimă, spiritul. Abia prin intermediul celui de-al treilea centru de cunoaştere devine discipolul ceea ce voia să ştie, putând spune: „Sunt asta”, deoarece cunoaşterea a devenit o stare de fapt. Doar această stare de fapt este adevărata cunoaştere din punct de vedere iniţiatic. Gândirea şi sentimentul sunt mijloace de acces la această cunoaştere divină. Ele sunt totodată mijloacele prin care o putem manifesta ulterior în lumea exterioară. Bineînţeles, într-un asemenea proces de cunoaştere, corpul fizic al discipolului nu se transformă în portocală; fuziunea se produce la nivelul conştiinţei. Adevărata cunoaştere, sau gnoză, este înainte de toate o experienţă interioară. Din acest motiv, învăţătorul Sfântul Ioan spune: „Şi acest oraş (omul solar) nu are nevoie nici de soare (gândirea), nici de lună (sentimentul) pentru a-l lumina. Deoarece el este luminat de gloria lui Dumnezeu şi mielul este farul său (iluminarea vieţii omeneşti de către viaţa divină)”. Putem să avem destule cunoştinţe intelectuale sau sentimentale, dar în acelaşi timp să nu fim nimic. În acest caz, orice cunoaştere nu este decât deşertăciune sau mai curând abur, din care nu va rămâne mare lucru în următoarea reîncarnare. Discipolul care s-a aşezat pe jos ca să cunoască adevărul adevărat poate să rămână toată viaţa în meditaţie mentală sau în contemplaţie în faţa adevărului, dar de îndată ce parvine la identificare, se ridică şi se pune în mişcare pentru a acţiona şi a lucra întru adevăr, fiindcă el este adevărul ce se manifestă în lume. Această ştiinţă a trismegiştilor este extrem de vastă, dar ce este important de ştiut e că un discipol trebuie să-şi dezvolte armonios aceşti trei centri ai cunoaşterii pentru a primi, a deveni tripla revelaţie a lui Dumnezeu, pentru a fi cu adevărat el însuşi în realitatea fiinţei sale. Pentru aceasta, discipolul îşi poate imagina că, din înaltul cerului, dincolo de stele, o rază de lumină strălucitoare ca un diamant se desprinde din soarele tuturor sorilor şi coboară înspre el pentru a pătrunde în verticalitatea solară a coloanei sale vertebrale. Această rază este cea a „individualităţii-care-sunt”. Menţinânduşi concentrarea asupra acestei raze de lumină diamantină, şi ţinându-se cât poate de drept, el îşi spune în sinea lui: „în raza de diamant a fiinţei mele adevărate care sunt veşnic, dragostea divină îmi dilată inima şi ordinea cerească se pogoară în voinţa mea spre binele tuturor fiinţelor”. Fireşte că această mantra trebuie să fie pronunţată în conformitate cu arta magică a trismegiştilor, gândindo, simţind-o şi fiind una cu ea. Această cunoaştere a celor trei centre de inteligenţă din om trebuie aplicată în cazul conferinţelor şi mai ales a esenţelor meditaţiilor date de învăţătorul Peter Deunov. Aceste esenţe de meditaţie provin din străfundurile şi înălţimile lumii divine; ele conţin influenţa şi forţa triplei revelaţii. Din acest motiv, ele posedă puterea necesară pentru a-l ajuta pe discipol să-şi dezvolte armonios cele trei centre. Fie ca recunoştinţa şi dragostea noastră să se înalţe spre învăţătorul Peter Deunov, acest binefăcător al omenirii, şi ca învăţătura divină să fie aplicată în lume de un număr tot mai mare de Fraţi şi Surori fără nici un fel de limitări, greşeli şi iluzii, şi spre binele tuturor făpturilor. Aplicarea învăţăturii divine cu sinceritate, puritate şi limpezime este cel mai mare dar ce poate fi făcut unei fiinţe eliberate şi realizate care a acceptat limitarea materiei cu tot ce implică acest lucru pentru a veni în ajutorul oamenilor de-a lungul întregii lor vieţi. Fie ca toţi cei ce se trezesc şi ajung să vadă lumina să fie binecuvântaţi şi apăraţi de strălucirea solară a şcolii divine. Olivier Martin

Cele trei lumânări

În simbolul pe care îl vedeţi sunt trei cercuri concentrice. Ele reprezintă cele trei lumi: lumea divină, lumea spirituală sau astrală şi lumea materială. Studierea lor este cheia esenţială ce deschide toate uşile adevăratei cunoaşteri. Universul, oamenii şi toate lucrurile sunt construite după modelul celor trei lumi simbolizate de acest desen. Atâta vreme cât oamenii nu cunosc această cheie, ei sunt condamnaţi să studieze doar faptele lumii materiale, neglijând lumea spirituală şi cea divină, lumea legilor şi a principiilor care sunt forţele motrice ale lumii faptelor. În acest fel, ei se mulţumesc cu suprafaţa lucrurilor, rămânând prizonierii domeniului aparenţei, al iluziilor, fără a putea atinge plenitudinea vieţii şi adevărata cunoaştere. Dacă facem analogia cu fiinţa omenească, cercul exterior este corpul fizic, cu toate posibilităţile şi condiţiile pe care le posedă pentru a se manifesta: forţa vitală, voinţa. Al doilea cerc este sufletul ce uneşte corpul şi spiritul, iar al treilea reprezintă spiritul împreună cu toate potenţialele sale. Pentru fiinţa omenească, capacitatea de a primi şi de a transmite mişcarea vieţii corespunde posibilităţilor şi mijloacelor cercului exterior; posibilităţile şi mijloacele acestor trei cercuri sunt capacitatea de a primi şi transmite: mişcarea vieţii – pentru cercul exterior, căldura sentimentului – pentru cel de-al doilea, şi lumina gândirii – pentru cel de-al treilea.

În cercul exterior, discipolul lucrează pentru a-şi uni voinţa cu atotputernicia voinţei divine. În cel median, el se străduieşte să-şi deschidă inima spre a recepta dragostea universală, iar în cercul interior el primeşte în mintea şi inteligenţa sa lumina înţelepciunii cosmice. Diametrul cercului exterior indică felul-în care omul se comportă primind influenţele celor trei cercuri, ale celor trei lumi – fizică, spirituală şi intelectuală. În funcţie de ceea ce primeşte mai întâi – forţa vieţii, căldura sau lumina – omul dobândeşte o mai mare capacitate de-a lucra respectiv pe plan fizic, în domeniul sentimentelor sau în lumea intelectuală. Vom spune despre acesta din urmă că dă prioritate gândirii. Forţa, căldura şi lumina reprezintă trei lumânări aprinse în interiorul omului. Pentru a-şi duce la bun sfârşit toate acţiunile, omul utilizează aceste trei lumânări aprinse în el. Succesul său în orice privinţă depinde de cantitatea de forţă, de căldură şi de lumină a acestor trei lumânări. Un discipol lucrează conştient asupra lui însuşi pentru a-şi spori puterea, căldura şi lumina voinţei, sentimentelor şi minţii. În felul acesta el izbândeşte în tot ce întreprinde pentru împărăţia Domnului. Dar oamenii care nu cunosc această ştiinţă vor să devină celebri fără a se folosi de trei lumânări. Cum vor proceda? Vor face ca măgarul? Când a creat lumea, Dumnezeu le-a întrebat pe toate animalele dacă erau mulţumite de situaţia lor. Măgarul, care găsea că e prea mic, s-a plâns. Toate animalele care treceau pe lângă el râdeau de talia sa, iar unele nici nu-l observau. Măgarul voia aşadar să fie mai mare pentru ca să semene cu celelalte animale. A mai cerut, deopotrivă, şi un glas mai puternic, pentru ca toţi să-l poată auzi. Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţele, dar, începând să ragă, măgarul le-a speriat pe toate celelalte animale. Răgetul măgarului e puternic, dar lipsit de orice conţinut. Văzându-l pe măgar, omul i-a apreciat talia şi l-a luat în grădină, ca să o păzească de corbi şi de alte păsări. Măgarul s-a complăcut în rolul de paznic şi, când a văzut păsările zburând din cracă în cracă, a început să alerge după ele, ca să le alunge. Făcând însă aceasta, el a strivit toate florile şi legumele din grădină. Văzând pagubele, stăpânul l-a bătut şi l-a alungat. Cu toate acestea, măgarul era considerat inteligent. Când primul rege al lumii urma să se căsătorească, el la chemat pe măgar ca să-i spună ce părere are despre regină. Privind-o, acesta a spus: „Cu această regină, regele îşi va începe bine viaţa, dar şi-o va încheia prost”. Din cauza sincerităţii sale, măgarul şi-a atras multe necazuri. Din momentul în care şi-a permis să-şi spună părerea despre regină, mulţi au început să-şi bată joc de el. Acum, când rage, măgarul spune: „Nu-ţi da părerea despre regina lumii”. Altfel spus, nu spuneţi ce credeţi cu adevărat. Trăiţi în adevăr, dar fără a vorbi despre el. Nu vă daţi părerea despre înţelepciune, nici despre dragoste. Trăiţi în dragoste, fără a vorbi de ea. Dacă vi se pune o întrebare despre dragoste, înţelepciune sau adevăr, păstraţi tăcerea. Trăiţi în dragoste, înţelepciune şi adevăr, şi numai atunci veţi putea vorbi despre ele aşa cum trebuie. Oamenii din zilele noastre suferă fiindcă vorbesc de dragoste, înţelepciune şi adevăr fără a le cunoaşte cu adevărat. Dar să lăsam anecdotele. În fiecare anecdotă se ascunde un oarecare adevăr. Pentru a pătrunde înţelesul acestui adevăr, omul trebuie să mediteze, altfel nu va pricepe nimic. Cel ce nu gândeşte cu propria lui minte aşteaptă ca fericirea să-i vină din afară. Dar în ce fel vine fericirea? Ea vine din frumuseţe, sănătate, din bine, din bunătate, inteligenţă, forţă. Omul frumos e fericit, omul sănătos e fericit, omul bun e fericit, omul inteligent e fericit şi omul puternic e şi el fericit. Dimpotrivă, cel ce e urât, rău, bolnav, prost şi slab nu e fericit. Unii se plâng că oamenii nu îi iubesc. De unde ştiu ei asta? Cum consideră ei dragostea? Ea nu e ceva material, pe care să-i poţi cântări! Atunci, cum puteţi şti dacă sunteţi iubit sau nu? Există trei feluri de-a şti dacă cineva vă iubeşte sau nu. Cel ce vă iubeşte vă aduce lumina, căldura şi puterea. Când intră în camera dumneavoastră, lumina lămpii devine mai puternică. Dacă iubiţi pe cineva, trebuie să-i aduceţi cel puţin unul dintre aceste lucruri bune: lumina, căldura sau puterea. Dacă îi aduceţi lumina, cerul său se va ilumina; dacă îi aduceţi căldura, plantele lui se vor dezvolta bine; şi dacă îi aduceţi puterea, sănătatea lui se va ameliora. La ora actuală, toată lumea vorbeşte de apariţia noii culturi, a noii ere. Cum se recunoaşte influenţa acestei noi culturi ce se instaurează? Ea va împărţi corect şi armonios lumina, căldura şi forţa în inima omenească. Când toate aceste forţe nu sunt bine echilibrate, omul e indispus. Unii spun: „Am o stare proastă, nu mă simt bine”. Aceştia se simt astfel fiindcă nu primesc cum trebuie lumina, căldura şi forţa naturii. Cel ce primeşte armonios forţele naturii vii se simte întotdeauna bine. Acum voi face o experienţă cu voi ca să vedem dacă aveţi ureche muzicală. Voi interpreta o melodie ca să constatăm ce anume primiţi înainte de toate: lumina, căldura sau forţa. Orice s-ar întâmpla, nu trebuie să vă tulburaţi, ci să rămâneţi liniştiţi, atenţi la tot ce se întâmplă în voi. Această experienţă este importantă pentru a evalua, pentru a testa sensibilitatea voastră muzicală. Vreau să verific dacă simţurile voastre sunt armonioase sau nu. Ceea ce vă voi cânta va acţiona asupra voastră un an întreg. Unul poate percepe ceva astăzi, altul peste câteva zile, săptămâni sau luni, dar influenţa durează un an încheiat. Tradiţia iniţiatică afirmă că învăţătorul Peter Deunov era reîncarnarea marelui iniţiat Orfeu şi aceasta explică faptul că a adus atâtea contribuţii în domeniul muzicii în folosul întregii omeniri. Toată opera şi viaţa sa sunt impregnate de această muzică divină pe care a ştiut să o creeze în el după armonia cosmică. Pentru a-şi dezvolta simţul muzical, discipolul trebuie să asculte muzică frumoasă şi inspirată. În linişte şi pace, în tăcere interioară şi reculegere, el analizează efectul pe care îi produce muzica în el, în cele trei centre, ale gândirii, sentimentului şi voinţei. Muzica corespunde mai degrabă centrului sentimentului, al simţirii, senzaţiei, imaginaţiei, iubirii, armoniei etc. Datorită ei, discipolul poate crea o ambianţă, o atmosferă de lumină în aura sa şi în a celorlalţi. Muzica conţine forţă, sentiment şi gândire. Discipolul al cărui simţ muzical este treaz poate utiliza muzica într-un mod magic pentru a crea curenţi de lumină în sufletul lumii, pentru a declanşa anumite forţe în el, pentru a-şi rezolva problemele, etc. Prin puterea conţinută în muzică, el devine un creator activ, dinamizând în el idei sublime, imagini, senzaţii, impresii, impulsuri care îl propulsează pe calea ce duce la împărăţia luminii şi a libertăţii. Dacă discipolul vrea să dobândească lumina inteligenţei sau puterea dragostei, îi este de ajuns să aleagă o muzică adecvată, să-şi imagineze că inteligenţa se instalează în el şi că trăieşte în dragoste. El utilizează această metodă magică pentru a rezolva toate problemele pe care le întâlneşte în cale. În muzică este conţinută posibilitatea celei mai înalte magii albe. Prin extazul muzical, discipolul pătrunde în lumi invizibile şi poate declanşa impulsuri de lumină, armonie şi viaţă. La un alt nivel, în natură totul este muzică, totul vibrează şi cântă; fiecare posedă propria sa influenţă, propria lui notă în simfonia cosmică şi discipolul care îşi deschide sensibilitatea în faţa acestei muzici a vieţii universale constată că face şi el parte din marele tot, că este o notă în marea partiţie. Cunoaşterea acestei note divine a omului este un mare pas înainte în procesul „cunoaşte-te pe tine însuţi” al iniţiaţilor. Discipolul se exersează în a produce muzica cea mai minunată cu putinţă prin intermediul gesturilor din viaţa sa cotidiană, a atitudinii sale, a gândurilor, cuvintelor, întâlnirilor, dialogurilor şi comunicării cu ceilalţi, cu natura şi cu Dumnezeu. În muzică există un ritm şi ritmul indică faptul că viaţa începe să se organizeze. Ritmul conţine un secret important, iar cunoaşterea lui îi îngăduie discipolului să efectueze o lucrare în favoarea luminii. Pentru a învinge unele obstacole, forţe nedorite şi obiceiuri ce trebuie schimbate, el trebuie să stabilească în viaţa sa cotidiană un ritm muzical, care să fie în armonie cu idealul său. întreaga creaţie a fost întemeiată pe legea universală a armoniei. Mai devreme sau mai târziu, oamenii vor trebui să devină permeabili faţă de această armonie: muzica din natură. Toată natura este impregnată de muzică. Din lumea invizibilă, ca şi din cea vizibilă emană muzică. Când o fiinţă este receptivă, progresia ei pe calea evoluţiei este foarte rapidă. Pentru celelalte, e mai lentă. Important nu e doar să cânţi, ci mai ales să ştii cum să cânţi (în această privinţă, recomandăm lucrarea scrisă de Frida Théodosy: L’art du chant divin, metodă de dezvoltare spirituală şi de uniune cosmică în conformitate cu învăţăturile Maestrului Peter Deunov şi O.M. Aivanhov. Editura Telesma). Tonurile din muzică, indiferent că e vocală sau instrumentală, nu pot fi îmbinate la nimereală. Dacă îmbinaţi tonuri ce nu se potrivesc, creaţi o dispută muzicală. Aceasta se întâmplă destul de rar, dar trebuie ştiut că chiar şi cea mai neînsemnată dispută muzicală produce un anumit efect asupra lumii luminii, a căldurii sau deopotrivă a forţei. Lumea luminii reprezintă lumea divină, iar cea a căldurii, lumea îngerilor. Îngerii se ocupă de împărăţia vegetaţiei. Florile sunt o expoziţie organizată de îngeri. Lumea forţei reprezintă lumea umană. Gândurile şi sentimentele omeneşti sunt asemănătoare unor flori existente în lumea nevăzută. Unele din aceste gânduri sunt aidoma spinilor. Cele trei lumânări din om trebuie să fie aprinse pentru ca el să poată învinge toate greutăţile vieţii. Prima lumânare aprinsă este cea a gândirii divine: ea trebuie să ardă necontenit şi să răspândească lumină, fiind legată de sursa înţelepciunii. A doua reprezintă căldura divină: ea este în raport cu sursa iubirii. A treia este simbolul forţei divine, fiind legată de sursa adevărului. Când aceste trei lumânări sunt aprinse şi ard în om, el are o înţelegere corectă, este genial, bun şi sănătos. Pentru el, situaţia exterioară pe care o are pe pământ nu are prea mare importanţă. Ce aţi putea câştiga dacă aţi trăi într-un palat regal? Omul inteligent rămâne întotdeauna acelaşi, indiferent că trăieşte într-un palat sau într-un bordei. Cel ce este idiot rămâne idiot şi întrun palat, ca şi într-un bordei. Dacă sunteţi idiot, dar posedaţi putere şi bunătate, ce aţi face cu ele? Dumnezeu a creat lumea umană pentru îndeletnicirea plăcută a oamenilor şi a fiinţelor superioare care, din când în când, coboară pe pământ ca să se distreze. Şi uneori, Dumnezeu însuşi se distrează cu oamenii. Indiferent pe ce cale au apucat-o oamenii, Dumnezeu îi priveşte întotdeauna cu simpatie. În viziunea lui Dumnezeu, toate gândurile, sentimentele şi actele omeneşti îşi au locul lor. Din toate acestea, el zămisleşte ceva frumos. În urmă cu trei ani, am asistat la conferinţa unui mare pictor american. Pentru a-i pune opera la încercare, unii desenau diferite linii fără nici o noimă, iar pictorul le îmbina într-un asemenea mod, încât crea din ele imagini frumoase şi figuri armonioase; el punea fiecare linie la locul ei. Oamenii de azi nu au ajuns încă nişte artişti buni, nişte pictori talentaţi. Fiecare contradicţie face parte dintr-un tot. Dacă vă împiedicaţi de o contradicţie şi nu o concepeţi ca făcând parte din tot, sau ca pe o linie dintr-un tablou, şi nu o puteţi pune la locul ei, înseamnă că încă nu sunteţi un pictor bun.

Spuneţi despre cineva că e rău. În ce constă partea rea din el? De exemplu, dacă e băcan, nu a cântărit corect şi a pus zece grame de zahăr în minus. Dar ce înseamnă astăzi zece grame, când poţi protesta chiar şi pentru trei? Ştiţi ce înseamnă trei grame de zahăr? Ştiţi câte bucăţi de zahăr sunt conţinute într-un kilogram? Nici măcar nu le-aţi numărat. Discipolul nu trebuie să se polarizeze pe aspectele negative ale vieţii, ci să studieze, să se concentreze asupra aspectelor constructive, pozitive. Oprindu-se doar asupra aspectelor negative, el sfârşeşte prin a le atrage asupra sa, prin a le semăna şi a deveni la rândul său negativ, conform legii magice: cine se aseamănă, se adună. Bineînţeles, nu trebuie nici să ignore aspectul negativ şi să se cantoneze în iluzia credinţei că totul e pozitiv. Aspectul negativ există momentan şi discipolul trebuie să înveţe să-l considere ca atare, şi mai ales nu trebuie să îi acorde o importanţă pe care nu o are. Adeseori, în aspectul negativ al vieţii se ascunde o comoară tainică, un impuls de viaţă, care îngăduie celui ce o descoperă să se îmbogăţească. Prin gândirea, sentimentele şi actele lui, discipolul trebuie să înveţe să transforme negativul din el însuşi, din alţii şi din împrejurările vieţii în pozitiv, în constructiv. Când ni se întâmplă să avem un necaz, trebuie să urmăm preceptul învăţătorului Iisus: „Iubiţi-vă duşmanii!” Un „duşman” este adesea un prieten ascuns ce vine să ne dezvăluie că ceva nu este încă desăvârşit în

noi. Iubindu-l, suntem într-o dispoziţie adecvată pentru a-l ajuta să-şi rezolve problema care este şi a noastră. Iubindu-şi duşmanii, ajutându-i să-şi rezolve problemele, discipolul devine un alchimist care transformă tot ce atinge în aur, în lumină. Înainte de-a dori să rezolve problemele lumii întregi, el trebuie să se ocupe de ale sale proprii. Abia atunci când este îndeajuns de întărit, când posedă lumina în gândurile sale, căldura în sentimente şi intensitatea vieţii divine în actele sale poate el să-i ajute pe ceilalţi. Câte boabe de grâu sunt într-un kilogram? între douăsprezece şi şaisprezece mii, depinde de grâu. Dacă bobul e mare, Într-un kilogram sunt douăsprezece mii; dacă e mai mic, sunt paisprezece, iar dacă e şi mai mic, atunci sunt până în şaisprezece mii. Cu un kilogram de grâu pe an, nu poţi face mare lucru! Dacă aveţi nevoie de pâine, ce faceţi? Luaţi un bob de grâu, îl acoperiţi cu un ştergar, puneţi mâna deasupra şi în cinci sau zece minute veţi avea o pâine proaspătă. Vreţi mere? Luaţi alt bob de grâu, îl acoperiţi cu un ştergar, vă puneţi mâna deasupra şi în câteva minute veţi avea mere. Orice aţi dori, îl veţi avea. Ce poate fi mai uşor? Şi în acest fel, viaţa vă va fi mai uşoară. Va spuneţi că aveţi nevoie de legume? Luaţi vreo zece boabe de grâu, puneţi-le sub un ştergar, întindeţi-vă mâna deasupra, reculegeţi-vă câteva secunde îndreptându-vă gândurile spre înalt, şi legumele vor apărea. Omul are nevoie de cunoaştere! Un violonist bun

îşi ia vioara, o acordează şi cântă, fiindcă ştie cum să o facă. Cel ce nu are experienţă, chiar dacă are o vioară bună, nu poate cânta la ea. Dacă reuşiţi să vă armonizaţi gândirea cu lumea divină, totul e posibil; dacă vă puteţi acorda inima cu lumea, spirituală, puteţi avea totul; şi dacă puteţi să vă acordaţi voinţa cu legile lumii omeneşti, totul devine cu putinţă. Astăzi toate aceste lucruri sunt imposibile, dar în viitor imposibilul va deveni posibil. În legătură cu bobul de grâu, un Frate, discipol al învăţătorului Peter Deunov, relatează anecdota următoare: „Putem evoca un exemplu în care s-a manifestat puterea ascunsă a învăţătorului, în primii ani de existenţă a comunităţii noastre la Isgrev, nişte Fraţi şi Surori şi-au exprimat dorinţa de-a semăna grâu pe un ogor. Un discipol tocmai ne trimisese un obroc de grâu de cea mai bună calitate. După ce ogorul a fost arat, învăţătorul, întorcându-se spre elevii aflaţi de faţă, a întrebat dacă ştie cineva să semene. Un tânăr, agricultor de felul lui, a spus că da. „«Atunci, seamănă ogorul», i-a spus învăţătorul. Tânărul Frate şi-a pus un săculeţ la brâu, l-a umplut cu boabe şi s-a apucat de treabă. După un timp, a observat că mai rămăsese foarte puţin grâu şi că cea mai mare parte a ogorului nu fusese semănată. Era clar că grâul nu avea să ajungă. Nişte Surori au observat aceasta şi au spus: «învăţătorule, nu a mai rămas decât foarte puţin grâu. Trebuie să trimitem pe cineva la oraş să mai cumpere.» învăţătorul a răspuns, zâmbind, că nu avea nici un rost, şi i-a spus semănătorului să-şi continue treaba. Acesta din urmă sa conformat şi, în chip inexplicabil, săculeţul rămânea plin cu grâu! Chiar şi după ce a semănat tot ogorul, mai rămăsese puţin!” În templele din Antichitate, iniţiaţii se exersau pe un bob de grâu pentru a-i extrage puterea. Ei numeau această putere conţinută într-un singur bob de grâu forţa de bază a tuturor forţelor. Datorită acestei puteri divine erau apoi capabili să obţină toate miracolele. Se întâmplă adesea ca oamenii să încerce un sentiment de ruşine. De ce anume le e ruşine? Dacă simţiţi ruşine din cauza minciunii, a cuvintelor rele, a gândurilor şi a sentimentelor răuvoitoare, asta o înţeleg. Dar să-ţi fie ruşine pentru că nu ai încălţări, pălărie sau veşminte, asta nu o mai înţeleg. Odinioară era ruşinos să nu porţi pălărie, dar acum cei mai mulţi bărbaţi au renunţat la ea şi nu se simt ruşinaţi câtuşi de puţin. Astăzi, să umbli fără pălărie e considerat ceva obişnuit, dar trebuie să ştim că nu a fost întotdeauna aşa. În această privinţă, oamenii au realizat un oarecare progres. Important nu e să porţi sau nu pălărie sau încălţări, ci să ai o anumită dispoziţie interioară. Lumea luminii îi cere discipolului libertate. Cel ce se mişcă prin această lume trebuie să fie liber. Nu poţi gândi liber dacă nu intri în lumea divină. Lumea căldurii cere şi ea libertate. Nu te poţi simţi liber dacă nu intri în lumea spirituală, sau, altfel spus, în lumea căldurii. Lumina guvernează căldura şi căldura guvernează forţa. Deci cel ce este liber în lumea divină e deopotrivă liber în lumea spirituală, şi cel ce e liber în lumea divină e liber şi în lumea fizică. Lumina şi căldura sunt nişte inteligenţe motrice în lumile superioare. Prin intermediul lor, fiinţele înţelepte guvernează forţele lumii fizice. Pentru a pătrunde în lumea luminii, discipolul trebuie să fie capabil preţ de o clipă să renunţe la toate prejudecăţile, concepţiile şi ocupaţiile din viaţa zilnică. El mai trebuie să cunoască legile care guvernează lumea gândirii, fiindcă prin gândire poate intra discipolul în legătură cu lumea divină. Fiinţa umană este un emiţător-receptor de gânduri, sentimente şi impulsuri în interiorul oceanului cosmic în care este cufundată. Gândurile emit o muzică, o vibraţie, se atrag reciproc, se unesc sau se resping. Gândurile bune atrag binecuvântările cerului, producând în discipol o stare benefică, şi în anumite cazuri ele pot chiar genera o reală iluminare. Discipolul care doreşte să pătrundă în lumea luminii trebuie să renunţe la toate prejudecăţile, ideile primite de-a gata, pentru a se deschide lumii divine, sincronizându-se cu ea. În linişte şi în relaxare corporală, el îşi înalţă gândirea spre sferele sublime ale luminii divine. În această stare, el captează gândurile cele mai luminoase şi le lasă să acţioneze asupra lui, să pătrundă în toate sferele fiinţei sale pentru a instaura ordinea cosmică.

El poate să aleagă deopotrivă un gând precis şi să se concentreze pentru a intra în comuniune cu el, pentru a crea un contact cu influenţa sa magică din lumile invizibile. El se va simţi atunci înconjurat, protejat, iubit, îndrumat, inspirat de acest gând. Pentru aceasta, în tăcere şi linişte, el începe să se concentreze asupra gândului: „Sunt lumina” sau a purităţii absolute, asupra adevărului, curajului, forţei, frumuseţii, umilinţei, a vieţii interioare etc. El trebuie să formuleze gândul printr-o frază, ca de exemplu, în cazul luminii: „Sunt lumina, cunosc, iubesc şi trăiesc în lumină”. Discipolul repetă această frază în gând, rămânând extrem de concentrat pentru a lăsa să lunece şi să dispară celelalte gânduri care încearcă să se strecoare prin fraza sa. Acest exerciţiu poate fi prelungit atâta cât poate discipolul. Se poate ca efectele să nu se producă în timpul acestuia, dar se vor produce cu siguranţă ulterior, deoarece gândirea conştientă este o forţă creatoare puternică, ce nu rămâne niciodată fără efect. Discipolul trebuie să capete bunul obicei de-a declanşa voluntar şi conştient curenţi de lumină în sufletul lumii cu ajutorul gândurilor luminoase. Dacă discipolul este atent la gândurile care îl străbat în cursul unei zile, el va învăţa multe, îndeosebi că cele mai multe dintre gândurile sale sunt mecanice. Discipolul trebuie să se concentreze voluntar asupra gândurilor luminoase pentru a intra în contact cu lumea divină şi pentru a-şi armoniza sentimentele şi actele.

Gândirea conştientă este un instrument puternic, pus la dispoziţia discipolului pentru a se elibera de forţele nedorite care îi încetinesc înălţarea spre libertate. Prin actul creator al gândirii luminoase, conştiente şi voluntare, discipolul îşi regăseşte libertatea divină. Mulţi dintre voi vor să fie puternici. Aceasta nu se poate în lumea fizică decât dacă îl iubeşti pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot intelectul şi din toată puterea. Cel ce nu îl iubeşte pe Dumnezeu în acest fel constată că lumea luminii, a căldurii şi a forţei i se închide în faţă. Când îl iubeşti pe Dumnezeu, cele trei lumi îţi sunt deschise: cea fizică, spirituală şi cea divină. Dacă nu îl iubeşti, lumea întreagă îţi este închisă. Te simţi izolat de toată lumea, ceva nu e în regulă cu tine şi viaţa ta îşi pierde rostul. Te simţi rătăcit şi cauţi motivul. Acesta este totuşi simplu: eşti lipsit de lumină. E de ajuns să-ţi pui în cameră o lampă cu gaz ca să te poţi orienta. Dar fără lumină te vei simţi întotdeauna pierdut. Toţi oamenii care trăiesc în lumea fizică sunt permanent în coliziune unii cu ceilalţi. De ce se ciocnesc? Fiindcă nu au lumină. Lumea contemporană în care trăiesc oamenii este cu totul descumpănită, debusolată şi din acest motiv îşi face apariţia această abundenţă excesivă de gusturi, dorinţe, gânduri şi sentimente. Copilul îşi întinde mâna ca să apuce un măr dintre cele mai mari. El nu ştie că uneori merele cele mai mari nu sunt foarte bune. Iar adulţii, şi bătrânii caută la rândul lor mere dintre cele mai mari. Aceste mere vor fi utilizate în viitor, dar astăzi încă nu. Un copil de un an poate mânca un asemenea măr? Când va avea 102 ani, atunci le va mânca, dar deocamdată, cât e mic, le va mânca pe cele mai mici. Unii spun că oamenii nu îi iubesc. Aceasta înseamnă că nu înţeleg dragostea. Omul nu acţionează prin el însuşi, ci pentru el se manifestă fiinţele pe care le iubeşte: dacă eşti căsătorit, în tine trăieşte soţia ta care te iubeşte. Iar în această femeie trăieşte soţul ei, deoarece el e cel ce o iubeşte. Aşadar, bărbatul îndeplineşte ceea ce femeia face în el şi femeia îndeplineşte ceea ce bărbatul face în ea. Totuşi, omul crede că este propriul său stăpân şi că el e cel ce acţionează, iar femeia crede acelaşi lucru. Dacă li se spune că e un altul care acţionează prin intermediul lor înşişi, se vor supăra. Copilul vrea şi el să se comporte ca un stăpân. Deci, cel ce vrea să fie stăpân e un copil. El poartă în sine dorinţa copilului. în Rusia, la oamenii simpli există credinţa că cel ce e sărac pe pământ devine bogat în cer. Într-o zi, un simplu soldat s-a pus să chibzuiască: dacă pe pământ sunt un simplu soldat, pe lumea cealaltă voi fi general. O dată, când era beat-turtă, abia ţinându-se pe picioare, se întâlneşte cu o bandă de răufăcători. Aceştia hotărăsc să se folosească de el şi, luându-l cu ei, îl deghizează într-o uniformă de general, iar unul dintre răufăcători îi spune: „Eşti deja pe lumea cealaltă. Pe pământ nu erai decât un simplu soldat, iar acum eşti general. Uită-te cum eşti îmbrăcat”. Soldatul s-a uitat în oglindă şi s-a bucurat. Atunci, răufăcătorii i-au spus: „Acum poţi să te porţi ca un general şi, orice ordine ai da, ele vor fi îndeplinite”. Soldatul a scuipat pe jos şi răufăcătorii au curăţat podeaua. A scuipat într-un alt loc, şi ceilalţi au curăţat din nou la repezeală. Apoi a spus: „Vreau să mănânc”. Răufăcătorii au pus masa şi l-au servit fără întârziere. „Vreau nişte tărie”. La care ei au răspuns: „Nu există tărie aici, dar în rest îţi putem da orice doreşti. Când te vei întoarce pe pământ, ţi se va da şi tărie”. După o vreme, generalul şi-a exprimat dorinţa să-şi găsească o femeie ca să se însoare. Răufăcătorii i-au adus una, dar mai trebuiau să-i procure şi haine şi podoabe pentru tinerii căsătoriţi. Câţiva membri ai bandei, însoţiţi de general, s-au dus prin magazine ca să cumpere tot ce trebuia. Au intrat într-un mare magazin, au luat cele mai frumoase bijuterii şi nu au dat decât o mică sumă de bani, sub pretextul: „Deoarece cumpăram multe lucruri din magazine diferite, vom plăti restul mai târziu. Generalul va rămâne aici ca garanţie, până ce vom aduce banii”. Şi generalul se tot uita înjur, aşteptându-şi prietenii, când deodată îl vede pe superiorul său, care trecea prin faţa magazinului. Atunci soldatul l-a chemat şi i-a spus: „Pe pământ eu îţi eram subordonat, dar acum îţi sunt superior”. Ofiţerul l-a recunoscut pe fostul lui soldat, dar nu reuşea să înţeleagă ce se întâmplase de ajunsese să fie în uniformă de general. Atunci, a luat poziţie de drepţi. Apoi însă s-a adresat autorităţilor şi în

foarte scurt timp, acestea l-au dezbrăcat pe soldat de uniformă, ceea ce l-a dezmeticit din beţie. Au înţeles atunci cu toţii că toată treaba fusese organizată de o bandă de răufăcători, dar cel ce a suferit cele mai mari pagube a fost proprietarul magazinului. Care este diferenţa dintre lumea reală şi cea ireală? Lumea ireală este umbra celei reale. Realul este lumea divină şi toate celelalte lumi sunt mai mult sau mai puţin nişte umbre. Raţiunea de-a fi a tuturor acestor umbre este de-a face posibilă înţelegerea. Lumea divină, ca şi lumea realităţii, nu are umbre şi din acest motiv rămâne neînţeleasă. În lumea fizică, umbrele reprezintă contradicţiile. Prin ele, lumea devine comprehensibilă. Aşadar, toate contradicţiile, disonanţele din muzică, din vorbire şi din viaţă sunt necesare intelectului uman. Ele clarifică lucrurile. În viitor, contradicţiile vor dispărea. Ţi se întâmplă să spui că cineva te-a ofensat. Te simţi ofensat fiindcă înţelegi sensul cuvintelor, dar oare te-ai simţi ofensat dacă ţi-ar fi spus aceleaşi cuvinte în franceză sau în engleză? Atunci ai fi văzut că omul îţi spunea ceva, dar, neînţelegându-i limbajul, nu te-ai fi supărat. În acest caz nu există nici o ofensă, în lumea divină nu există nici cea mai mică ofensă. Acolo nu există vorbe rele sau injurioase. Dimpotrivă, dacă pătrunzi în lumea fizică, ofensa e pretutindeni. Ce este lumea divină? E lumea în care nu există nici o vorbă rea sau injurioasă. Dacă intri în această lume, nu te poţi înfuria, orice ai simţi. Chiar dacă ai vrea să

ofensezi pe cineva, nu ai putea să o faci. O dată intrat în lumea divină, uiţi imediat toate suferinţele şi nenorocirile. Dimpotrivă, de îndată ce ieşi, ţi le aminteşti pe loc. De ce lucrurile stau aşa şi nu altfel? Nu contează motivul, dar e un fapt că în lumea fizică ne amintim întotdeauna de negativ, în timp ce în lumea divină îl uităm. Discipolul nu trebuie să se identifice exclusiv cu trupul său fizic, şi nici să accepte pasiv condiţiile materiale defavorabile din exterior, ci să dea preponderenţă spiritului viu care se află deasupra tuturor condiţiilor, în lumea luminii şi a libertăţii. Prin puterea minţii sale active şi conştiente, discipolul se poate înălţa spre lumea divină, pentru a se identifica şi uni cu spiritul, cu Dumnezeu. Aşa se face că în toiul celor mai mari încercări şi necazuri, discipolul poate primi un impuls interior, o forţă, o protecţie, o iluminare care îi îngăduie să transforme condiţiile exterioare, să devină activ, creator. Discipolul care descoperă întreaga putere a minţii posedă cheia cu ajutorul căreia să pătrundă în lumea luminii, în care negativul dispare cu totul. Cel ce nu posedă această cunoştinţă e la cheremul circumstanţelor materiale ale vieţii, fără a se putea face nimic, şi nu încetează să se plângă, e veşnic nemulţumit şi acuză condiţiile defavorabile ale lumii fizice. În acest fel, forţele negative îi acaparează puterea creatoare a gândirii şi el

nu-şi mai poate uita deloc necazurile, fiind cufundat în tristeţe şi furie. Lumea divină şi lumea fizică nu sunt două lumi separate, ci formează o singură şi unică lume. Totul depinde de starea de conştiinţă. Discipolul poate fi prezent în lumea fizică, şi totuşi trăieşte, respiră şi gândeşte în lumea divină. Aceasta este o stare de existenţă în care negativul dispare cu totul. Când este înconjurat de condiţiile defavorabile ale lumii fizice, el le recunoaşte, le observă şi îşi spune: „într-adevăr, condiţiile exterioare îmi sunt defavorabile, dar în sinea mea, prin gândirea mea conştientă, deţin posibilitatea de-a mă înălţa şi de-a trăi în lumea luminii pentru ca apoi, prin sentimentele şi voinţa luminate de strălucirea gândirii mele, să posed deopotrivă posibilitatea de-a genera impulsuri ce vor modifica şi vor ameliora condiţiile exterioare. Gândurile sunt nişte fiinţe vii şi reale, cu ajutorul cărora discipolul poate transforma condiţiile negative ale vieţii în condiţii pozitive. Învăţătorul Peter Deunov a spus acest lucru într-unul din cânturile sale: „Misii”, ale cărui cuvinte înseamnă: „Gândeşte corect, şi poartă în tine gânduri sfinte pentru viaţă”. E un efort al minţii îndelungat şi laborios, pe care discipolul trebuie să-l depună conştient. Data viitoare când condiţiile de viaţă vă sunt nefavorabile, încercaţi să faceţi această experienţă: în loc să vă lăsaţi copleşiţi de descurajare, daţi uitării lumea fizică şi faceţi efortul de-a vă înălţa mintea spre spirit. În

acest scop, puteţi utiliza muzica, mişcări de dans liber, parfumuri etc., care să vă ajute să transformaţi ambianţa, calitatea aerului ce vă înconjoară. Veţi dobândi atunci noi impulsuri, idei, inspiraţii, iluminări din lumea divină, şi le veţi putea înfăptui cu ajutorul voinţei. În acest fel, veţi alunga orice urmă de întunecime din voi. În urmă cu câţiva ani eram la Tîrnovo (Fosta capitală a Bulgariei (n. t.)). Un domn venea adesea la mine ca să-mi ceară bani, iar eu îi dădeam de fiecare dată. Într-o zi însă i-am spus: „Ascultă, decât să vii în fiecare zi să-mi ceri bani, ar fi mai bine să-mi spui cât îţi trebuie cu totul ca să nu mă mai deranjezi zilnic. Eu nu sunt bancher ca să dispun întotdeauna de banii şi de timpul meu. Iar dacă nu am bani, trebuie să împrumut ca să-ţi dau”. După trei zile, s-a întors ca să-mi ceară 1500 de leva. I-am dat. A luat banii regretând că nu îmi ceruse 10.000 de leva, şi a plecat supărat. Sunt mulţi cei care, intrând în lumea divină, nu doresc prea multe lucruri, dar după ce le primesc sunt supăraţi, regretând că nu au cerut mai mult. Dar tu, ca discipol, trebuie să te mulţumeşti cu puţin. Un singur grăunte este la fel de preţios ca şi câteva milioane de grăunţe. În lumea divină, lucrurile neînsemnate sunt la fel de preţioase ca şi cele importante. Lucrurile importante sau manifestat deja în spaţiu şi timp, iar cele neînsemnate ascund în ele capacităţile, potenţialul interior. Ele par mai puţin însemnate fiindcă nu

beneficiază încă de condiţiile necesare pentru a creşte şi a se dezvolta. După un timp însă un gând neînsemnat poate deveni genial. Un gând neînsemnat poate face dintr-un om un geniu sau chiar un sfânt. Priviţi viaţa ca pe o sumă de entităţi mici şi mari. Citiţi Sfânta Scriptură şi fiţi atenţi la tot ce scrie acolo, indiferent că sunt lucruri importante sau neînsemnate. Deocamdată, cărţile sfinte reprezintă un testament uman. Ele nu sunt scrise într-o limbă divină. Dacă ar fi fost scrise într-o limbă divină, ar fi reprezentat cu totul altceva. Acolo se vorbeşte despre cele trei lumi, dar nu ştim care din ele este cea divină. Dacă vezi lucruri frumoase, atunci te afli în lumea divină şi tot ce e în jurul tău e divin. Spui despre cel care a căzut în noroi că procedează în manieră omenească şi te întrebi: „Poate omul să gândească, dacă e în noroi?” Iar eu vă întreb: „Pot plantele să-şi extragă seva hrănitoare din noroi?” Fructele dulci cresc din noroi. După ce a trecut prin straturile de nisip, apa murdară devine pură şi iese la suprafaţa pământului, formând izvoare minunate. În lipsa lui de înţelegere, omul crede că lumea divină este rea sau impură, dar în realitate este pură şi nimeni nu o poate întina. Lumea umană e cea impură, şi scopul discipolului e să o purifice. Fireşte că e foarte greu să purifici gândurile şi sentimentele omeneşti, şi din acest motiv oamenii suferă. Dumnezeu

priveşte înspre ei, fără să îi judece, dar le şopteşte: „Purificaţi lumea în care trăiţi”. Am dori să subliniem o frază a învăţătorului Peter Deunov: „Dacă vezi lucruri frumoase, înseamnă că te afli în lumea divină, şi tot ce te înconjoară e divin”. Pentru iniţiaţi, adevărata frumuseţe este o calitate a divinităţii, şi Platon spunea: „Frumuseţea e splendoarea adevărului”. Bineînţeles că pentru a cunoaşte această frumuseţe divină trebuie să deţii o întreagă ştiinţă, ca şi o anumită sensibilitate interioară. Cei mai mulţi oameni caută frumuseţea în lumea fizică, în formele exterioare, dar adevărata frumuseţe nu se situează aici, ci trebuie căutată în lumea luminii, în strălucirea, în emanaţiile cele mai subtile şi mai pure ale fiinţelor şi lucrurilor. Pentru a exprima această idee, cabaliştii au situat frumuseţea în Sefirahul (În limba ebraică cuvântul sefirah este de genul feminin. Însă, în limba română, acest substantiv se comportă asemenea unuia neutru, (n. ed.)) Tiferet (Pentru aprofundarea subiectului vezi: Helmut Hark, Forţa de vindicare a arborelui vieţii, Editura Orfeu 2000. (n.ed.)) din schema arborelui vieţii. Tiferet înseamnă splendoare şi corespunde soarelui (Recomandăm în acest sens cartea lui Olivier Martin, Le Soleil de Shamballa el l’école divine du Maitre St-Jean, Editions Telesma (n. ed.fr.)). Situând frumuseţea în Sefirotul Tiferet, cabaliştii voiau să dea de înţeles că adevărata frumuseţe nu se găseşte în lumea fizică, ci în splendoarea lumii luminii, pe care o întruchipează soarele.

Pentru ca soarele să poată fi văzut, trebuie înainte de toate ca atmosfera să fie pură. Cabaliştii asociază puritatea cu Sefirath Ierod din arborele vieţii. Acest Sefirath este plasat chiar între pământ şi cer, pentru a arăta astfel că doar cei ce duc o viaţă pură pot să cunoască şi să aprecieze adevărata frumuseţe şi să pătrundă în starea de conştiinţă a lumii divine. Această stare de conştiinţă pe care o generează contemplaţia adevăratei frumuseţi este inexprimabilă, şi cere înainte de toate să fie trăită, simţită. Bineînţeles, trebuie să recunoaştem că frumuseţea există şi în lumea fizică, dar, după cum spune învăţătorul Peter Deunov în privinţa lumii reale şi a celei ireale, această frumuseţe nu este decât o umbră ce îngăduie oamenilor să se înalţe treptat spre adevărata frumuseţe ce se află îndărătul umbrelor, îndărătul formelor lumii fizice. Dincolo de formă şi prin intermediul ei trebuie să descoperim ideea, ca şi strălucirea de viaţă pură pe care o răspândeşte această idee. Ideea este cea care face înainte de toate ca forma să fie frumoasă şi atractivă. Forţa idealului său grandios e cea care îi îngăduie discipolului să se înalţe înspre frumuseţe pe aripile credinţei înţelepte. Această viziune ideală a fiinţelor şi a lucrurilor se întemeiază pe o sensibilitate pozitivă pe care discipolul trebuie să şi-o cultive cu bună-ştiinţă. O dată ce discipolul şi-a dezvoltat această facultate, această viziune inteligibilă şi pură a frumuseţii din spatele formelor, el posedă puterea de-a înnobila, de-a sanctifica până şi rutina vieţii cotidiene.

În viziunea adevăratei frumuseţi, chiar şi cele mai neînsemnate lucruri capătă un înţeles cosmic şi divin, şi artistul transformă detaliile cele mai nesemnificative ale vieţii într-o trambulină prin care să ajungă la divinitate, ia lumea perfecţiunii. Când discipolul contemplă adevărata frumuseţe, atunci izvorul vieţii curge în el, făcându-l să pătrundă în curentul sacru al vieţii, să se înalţe spre lumea spiritului, a purităţii, a armoniei, a libertăţii, a plenitudinii, a echilibrului, şi tot ce îl înconjoară devine grandoarea veşniciei. Adevărata frumuseţe este un înger puternic, care îl protejează şi îl îndrumă pe discipolul care a ştiut să apeleze la el în drumul său. Este extrem de pozitiv să ne acordăm timp de câteva ori pe zi pentru a ne minuna cu bună-ştiinţă în faţa frumuseţii pe care o exprimă pietrele preţioase, lumina soarelui în natura vie, culorile strălucitoare ale unei prisme, gândurile elevate ale unui maestru al înţelepciunii etc. Asistând la răsăritul soarelui, discipolul poate deopotrivă să colaboreze cu îngerul frumuseţii imaginându-şi, de exemplu, că pătrunde în împărăţia luminii. El îşi lasă atunci toate celulele corpului să se deschidă, să se impregneze de splendoarea, strălucirea, muzica şi plenitudinea vieţii lumii divine, a frumuseţii sublime. El priveşte, ascultă, simte cu ochii sufletului perfecţiunea absolută a împărăţiei frumuseţii.

Există două feluri de-a privi lumea: al celui decepţionat de viaţă, care nu mai aşteaptă nimic de la ea, şi a celui care, purtat de viziunea ideală a frumuseţii, se simte plin de ardoarea fericită de-a transforma lumea prin puterea credinţei sale inteligente. Toţi cei ce sunt îndrăgostiţi de viaţă cunosc adevărata frumuseţe şi o adoră în sine cu bucurie, umilinţă şi simplitate. După scurt timp, învăţătorul Peter Deunov a dezvăluit o altă cheie importantă: „Spui că cel ce a căzut în noroi procedează în manieră omenească, şi te întrebi: «Poate omul să gândească dacă e în noroi?» La care eu vă întreb: «Pot plantele să-şi ia seva nutritivă din noroi? Fructele dulci cresc din noroi. După ce a trecut prin straturi de nisip, apa murdară e curată şi iese la suprafaţa pământului, unde formează izvoare minunate. În neînţelegerea sa, omul crede că lumea divină este rea sau impură, dar în realitate ea este pură şi nimeni nu e în stare să o întineze. Lumea omenească e cea impură şi scopul discipolului e să o purifice.»„ Prin aceste cuvinte, învăţătorul Peter Deunov arată limpede ce este munca spirituală. Fiinţa omenească este un spirit de lumină căzut în noroi, întruchipat în corp, şi care însufleţeşte lumea fizică. Această idee este foarte bine exprimată la începutul Evangheliei Sfântului Ioan: „Şi lumina străluceşte în beznă şi bezna nu a biruit-o”. Lumina din om este spiritul întruchipat în materie, întrun corp fizic: bezna. Munca discipolului constă în spiritualizarea materiei şi în materializarea spiritului în scopul de-a zămisli fructe dulci. Spiritul se manifestă în om prin mijlocul gândurilor sale, a sentimentelor şi a faptelor. Discipolul poate acţiona prin intermediul acestor trei lumi asupra materiei pentru a o transforma în fructe. Aceste fructe sunt virtuţi, calităţi, posibilităţi noi pe care spiritul uman nu le poate dobândi decât întruchipându-se în materie. Suferinţele, contradicţiile din lume provin din faptul că oamenii nu sunt încă puri, total conştienţi, treji la nivelul gândurilor, sentimentelor şi faptelor lor. Instrumentele lor interioare nu sunt încă întru totul potrivite pentru a se putea folosi de ele în chip conştient şi a domina materia. Pentru a pregăti şi purifica aceste instrumente interioare, trebuie deci ca ele să treacă prin straturi de nisip, adică prin suferinţe, limitări ce trebuie depăşite, contradicţii etc. O dată ce cele trei centre vor fi gata să întruchipeze spiritul divin şi să domine materia, atunci oamenii vor deveni nişte izvoare de apă pură şi divină la care vor veni să se adape toate spiritele naturii, toate vieţuitoarele. Abia atunci împărăţia lui Dumnezeu va domni pe pământ şi peste toate conştiinţele în toată splendoarea ei. Fiinţa omenească este aidoma unei plante, unui copac ale cărui rădăcini pătrund în profunzimile pământului, iar crengile se înalţă spre cer. Crengile reprezintă gândurile, rădăcinile – voinţa, iar trunchiul sentimentele. Aceste trei sunt facultăţile asupra cărora trebuie să lucreze discipolul pentru a deveni un intermediar viu şi conştient între spirit şi materie.

Gândurile sale trebuie să întruchipeze înţelepciunea divină, curentul sacru al luminii; sentimentele sale dragostea universală, curentul sacru al muzicii cosmice, iar actele sale – adevărul, curentul sacru al vieţii. Adevărul, sau actul corect din viaţă este generat de uniunea dintre dragoste şi înţelepciune existentă în discipol. Necunoscând lumina învăţăturii iniţiatice întemeiată pe cunoaşterea celor trei lumi, unii spiritualişti spun: „omul nu poate gândi dacă se află în noroi”. Aceasta vrea să spună că cel ce caută divinul trebuie să părăsească lumea fizică. Discipolul însă tocmai că nu trebuie să părăsească materia, viaţa cotidiană, ci să lucreze asupra ei, în deplină cunoştinţă de cauză şi cu dragoste. Munca exercitată asupra materiei dezvoltă, întăreşte voinţa şi face să se nască mişcarea vieţii. Această mişcare generează la rândul ei căldura iubirii ce sfârşeşte prin a produce focul sacru, lumina iluminării. Aceasta este metoda prin care discipolul poate transforma viaţa cotidiană, materia în lumină şi noroiul în fructe dulci. Munca discipolilor în lumea fizică trebuie întreprinsă cu această nouă conştiinţă. Discipolul nu trebuie să lucreze doar ia nivelul gândirii, a sentimentului sau al acţiunii, ci trebuie ca lumina gândirii să fie transformată în sentimente şi acte, la fel cum munca, activitatea din lumea fizică trebuie să fie transformată în sentimente şi gânduri.

Ştiinţa iniţiatică nu este doar o învăţătură de înalt nivel filosofic şi idealist, ci pretinde deopotrivă să fie experimentată în viaţă. Deopotrivă, pentru ca acţiunea desfăşurată în cadrul vieţii să fie corectă, trebuie ca ea să fie conformă cu lumina înţelepciunii şi a căldurii iubirii. Cel mai neînsemnat gest efectuat în planul fizic este o manifestare a mişcării vieţii, a voinţei. Armonizându-şi toate gesturile cu lumina înţelepciunii şi căldura inimii, discipolul ajunge să dobândească dominaţia armonioasă a curentului sacra al vieţii.

Esenţe ale meditaţiei Lucrând în cele trei lumi Sunt mulţi cei ce suferă de diverse boli. Ei au nevoie de o lucrare fizică făcută cu dragoste, o lucrare spirituală şi una întru Dumnezeu, îndeplinite deopotrivă cu dragoste. Trebuie lucrat în toate cele trei lumi.