Dupa foarte multi ani m-am reintors la chipul Toscanei…bland, calduros, linistit cu verde mult care parca ti se varsa in toti ochii interiori atingand anumite corzi ale sufletului care parca doar acolo iti vorbesc.
Prin 2002 invitata de un foarte bun prieten intr-un mic castel din Toscana imi amintesc ca realmente am simtit cu tot diapazonul interior, prezentele un pic aspre, neprimitoare, agitate ( stapani si servitori prinsi intre lumi) si nu m-am simtit deloc linistita mergand pe culoare inguste, intunecate alaturi de fel si fel de entitati care bantuiau locul, tipand cumva peste pasirea noastra, incercand sa-si faca vizibila, propria poveste, atingandu-ne registrele cu ofuri, sfasieri, plansete, mersuri intepate si alte zgomote.
Stateam seara de seara( eram mai multe nationalitati) si jucam canasta in bucataria castelului si de fiecare data dupa ora 24 00 niste pasi foarte puternici venind din mansarda ne atrageau atentia oricat de hohotitori sau galagiosi am fi fost cu totii. Uneori ne surprindeam oprinde-ne si doar ascultand. In astfel de momente faceam mici excursii in partea batrana castelului pentru a simti mai bine tesatura locului. Nu ne intorceam foarte veseli din astfel de calatorii intotdeauna insotite de zgomote insa simteam ca o dimensiune veche si totusi frumoasa a fiintarii ni se dezvaluie.
In mansarda castelului mai multe servitoare dar si femei cu stare trecusera prin ceea ce noi numim acum abuzuri astfel ca partea aceea pastra inca din zbuciumul acelor fiinte indragostite, in adevar zapacite de unul din stapaniii castelului caruia ii placea sa seduca si apoi sa abandoneze. Insa cel mai dureros pas era al femeii care il asteptase cumva o viata, iubindu-l si acceptandu-l asa, stiind totul si fiindu-i totusi aproape si care intr-un moment de deznadejde, disperare, aprindere dupa o cearta furtunoasa isi luase viata.
Intreg castelul povestea despre neiubire, neiertare, necreindere si imi amintesc ( la vremea aceea puteam doar sa decriptez inca nu stiam sa ma protejez si nici sa intru comunicare telepata cu ele)( registrele mele interioare abia mijeau) ca preferam gradinile si bucataria sau partile noi ale castelului cele vechi activandu-mi registrul neiubirii intr-un mod pe care cu greu il stapaneam in acele timpuri.
Imi amintesc ca ma atragea totul ca un magnet si totusi cand atingeam anumite obiecte parca se spargeau niste pungi interioare fie ca ma aflam in camera printesei mici violate de propriul tata fie ca ma aflam in camera amantei sau a stapanei ingenunchiate de durere, disperare dar si dispret. Percepem durerea lor chiar si cand dormeam, visele find de multe ori transmise de ele intr-un registru pe care atunci nu stiam sa-l rasfoiesc.
Acum m-am reintors in Toscana cu elan si cantec interior pregatindu-ma pentru o felie dintr-un castel mai putin galagios si pentru un peisaj care parca a dat drumul unor melodii ce abia asteptau bagheta verde.
Palazzo del Borgo este un loc destul linistit in care am intalnit doar doua prezente…..o fiica ranita sufleteste de o dragoste neimplinita si care a ales singuratatea, nostalgia atingand cumva fiecare caramida, fiecare pas, intreaga poveste si un om aspru apropiat bisericii plin de judecati, de suparari, de neacceptari.
Insa ceea ce m-a atins cu adevarat a fost verticala castelului, frumos cladita de cateva suflete frumoase care se rugau seara de seara creeand fara sa stie un fel de antena cosmica cu care te puteai conecta la intreg universul pasind deodata in poala lui.
Trecerea se facea usor atunci cand atingeai interior, verticala, axul, stalpul central al palatului foarte vechi dealtfel dar care pentru o perioada semnificativa fusese locuit de oameni frumosi apropiati de Dumnezeu ce se inaltasera deasupra ritualicii, nuntindu-se cu Cerurile.
….
Toscana azi ( asa cum o simt)este exact aceea simfonie veche rescrisa in ochii unui frumos rasarit….ca pentru toate fiicele in acorduri unionale, limpezi si fericite asemeni unui buchet de flori pe care il oferi cu mare drag intregii planete.
