În cadrul sanctuarului de la Seimeni sunt prezente motive reprezentative a trei culte:
– Cultul Soarelui – discul
– Cultul Marii Zeiţe, în ipostaza de Zeiţă Şarpe – spirala
– Cultul apelor – Dunărea

Cultul Soarelui a luat fiinţă o dată cu începutul agriculturii, entitatea abstractă a bunurilor Pământului-mamă atrăgând nevoia de exteriorizare a primilor agricultori şi punând bazele primului cult – cultul agrar.
Conform cunoscutului etnolog şi scriitor Romulus Vulcănescu: “Din relatările mitografilor antici, greci şi latini, despre daci şi daco-romani, ca şi din descoperirile arheologilor români, reiese că acest cult al soarelui s-a format pe teritoriul Daciei preistorice, înainte de etnogeneza dacă şi s-a dezvoltat după această etnogeneză la daci şi mai apoi la daco-romani, pentru a se menţine la protoromâni”.

Cultul Zeiţei Şarpe se remarcă prin apariţia în spaţiul carpato-dunărean, încă de la sfârşitul paleoliticului, a unor ornamente reprezentând şarpele prin: linii simple, unduite sau în zigzag; spirale plane şi foarte rar helicoidale; meandre şi chiar şiruri de romburi – imitaţie a desenului existent pe spatele viperei cu corn – animal veninos aducător de moarte, endemic în această arie.
Conform materialului “Semiotica română în vizită la UNESCO”, motivul spiralei îşi are originea în paleoliticul superior al spaţiului carpato-dunărean şi reprezintă şarpele, animal căruia, în timpuri de demult, pe aceste meleaguri, i-a fost atribuită o simbolistică duală încă din neoliticul timpuriu, dar a rămas pentru întreg neoliticul ca simbol al regenerării ciclice a naturii din care a derivat, probabil, mai târziu şi concepţia referitoare la nemurire a dacilor.

La traci, motivul şarpelui, ca simbol al regenerării ciclice a naturii (la această latitudine şarpele intră sub pământ pentru hibernare în imediata apropiere a echinocţiului de toamnă şi reapare la suprafaţă odată cu echinocţiul de primăvară şi cu reînvierea vegetaţiei), este prezent încolăcit pe o tulpină în reprezentările Cavalerului Trac.

Se mai observă aproximativ 59 de discuri, fiecare disc având 20 m diametru. Discurile sunt încadrate cu ziduri având grosimi de până la 4,5 m.
Cultul apelor este prezent şi la geto-daci, ca şi la alte popoare antice. Dunărea era fluviul lor sacru şi Strabon confirmă acest lucru atunci când localizează Cetatea Histria pe malul lacului Sinoe, “la o departare de 500 de stadii de gura sacra a Istrului”. Acest cult se regăseşte în obiceiul dacilor de a nu porni la război înainte de a lua în gură apă din Istru, jurând că nu se vor întoarece acasă decât după ce vor învinge pe duşmani. Geto-dacii cunoşteau potenţialul vindecător al apelor minerale şi al apelor termale. Urme ale acestui cult au rămas în mitologia românească, unde Dunărea este considerată fluviu sacru cu calităţi purificatoare.
Merită menţionat faptul că, în conformitate cu Repertoarul Arheologic National – pentru localitatea Seimeni:
– asezarea latene de la Seimeni – Seimenii Mari, între soseaua Cernavoda – Topalu si Dunare, în S localitatii.

Motivul spiralei:
– după potopul gigantic petrecut în urmã cu 7.600 de ani pe locul unde acum se aflã Marea Neagrã (conform cercetãtorilor americani, William Ryan şi Walter Pitman, care primesc în anul 2000 cea mai înaltã distincţie din partea Columbia University, Shepard Medal pentru cercetãri exemplare în geologia marinã), un grup aparţinând populaţiilor carpato-dunărene duce acest motiv până pe malurile Rinului şi al Senei, unde au fost descoperite vase acoperite cu forme de spiralã – spirala carpato-dunãreanã, valuri concentrice, desene rectangulare şi tot felul de forme geometrice, asemãnãtoare cu cele din Moldova;
– în vechiul alfabet heroglific egiptean, semnul spiralei are înteles de apă;
– la tracii din Asia Mică, întreaga suprafaţă a armei era acoperită cu motive geometrice, în care domina spirala, motiv decorativ de mare efect, exprimând atât rafinamentul triburilor care o produceau, cât şi nivelul societăţii care solicita asemenea obiecte. În ornamentaţia cu caracter geometric, pe obiecte de lut sau pe arme, se desprind unele elemente dominante: cercuri, cercuri cu cruce, spirale, toate simbolizând soarele. Aceste ornamente ilustrează deosebita importanţă pe care au dat-o Tracii cultului zeului-lumină;
– spirala apare ca ornament pe piesele din tezaurul dezgropat de Schliemann la Troia;
– apare pe portalurile caselor ţăranilor daci, ori pe covoare, pe fote şi ţesături, semnificând drumul parcurs de sufletul omului, până la locul de întâlnire cu Zamolxe, dar şi evoluţia, începutul şi sfârşitul; este poate cel mai caracteristic, dar şi cel mai ermetic simbol al poporului nostru;

Ipoteze:
Conform lui Mircea Eliade în “Istoria credinţelor şi ideilor religioase”:
Nu ştim în ce măsură structura iniţiatică şi eshatologică a misterului lui Zalmoxis mai supravieţuia în epoca lui Strabon. Dar autorii antici vorbesc despre anumiţi eramiţi şi oameni religioşi şi probabil că aceşti specialişti ai sacrului prelungeau tradiţia mistică a cultului lui Zalmoxis. Un alt amănunt pare de asemenea important pentru Strabon: faptul că Zalmoxis  – ca şi, mai recent, Deceneu – realizase o carieră atât de prodigioasă graţie mai ales cunoştinţelor sale astronomice şi mantice. În sec. al VI-lea e.n., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganţi interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale. Insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmisegetuza şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.

Despre traci, Mircea Eliade scrie:
După Herodot, tracii adorau pe Ares, Dionysos şi Artemis; totuşi, regii lor venerau pe Hermes, ai cărui descendenţi se credeau. Cât despre Hermes, care, după Herodot, era cinstit exclusiv de cătreregi, adică de aristrocaţia militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un asemenea zeu este din belşug atestat de alte surse (R. Pettazzoni, The Religion of ancient Thrace). S-ar putea aşadar vedea în Hermes trac o divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmulţesc în Balcani; or, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totuşi de o concepţie mai târzie care nu lămureşte deloc teologiaregală menţionată de Herodot.
Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbalică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndeamnă pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau bessares, lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de căprioară şi, probabil, pe cap, coarne. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios (nume trac pentru Dionysos), pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacră, ele apucau animelele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul; participanţii se numeau acum Sabos sau Sabazios.
Aşa cum a arătat şi Nicolae Iorga, fenomenul horal reprezintă o reminiscenţă a unui străvechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se săvârşea pe tot cuprinsul Daciei încă din epoca paleolitică. Ritualul numit Kolabrismos (de la gr. κολαβρισμός) sau a Kolo era o horă ezoterică, în timpul dansului, oamenii se înfrăţeau formând o fraţietate magico-rituală. Sunt puţine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem să le completăm cu ceea ce ştim despre hora actuală.
În Enciclopedia Britannica găsim următoarea definiţie: Kolo derivă din denumirea veche slavonă a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanică.
Kolo-ul trac a dat la noi Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la ruşi Korovad-ul şi la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul iniţial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului şi hora deschisă, care cunoaşte mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravieţuieşte doar la macedoromâni, precum şi la docoromânii din Banat si Oltenia, diminuându-şi însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic iniţial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.H.), ultima mare cultura cu ceramică pictata din Europa. Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramica a unei hore formate din şase femei, aparţinând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul ţării noastre exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet şi China.

Pe culmea unui deal situat pe malul Istrului, în sanctuarul de la Seimeni, mii de femei dansează înlănţuite câte 30-40 în interiorul unor discuri imense. Sunt câteva zeci de astfel de hore. Se rotesc într-o bucurie frenetică, apoi se desfac în spirale care se strâng spre interiorul discurilor, de unde se extind iar în cercuri până spre margine.
Pot dansa la lumina misterioasă a Lunii, venerându-l pe Dionysos. Dar la fel de bine pot dansa cu 2000 de ani în urma, bucurându-se de mângâierea caldă a Soarelui, mulţumindu-i pentru recoltele bogate.

UN SANCTUAR SIMILAR LÂNGĂ LOCALITATEA MIREASA

La aproximativ 25km de localitatea Seimeni, lângă localitatea Mireasa, am descoperit un sanctuar similar cu cel de la Seimeni. Se mai observă patru discuri cu diametrul de 26m.
Localitatea Mireasa nu este cuprinsă în Repertoarul Arheologic al României a Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”, şi nici în Repertoarul Arheologic Naţional.

La mai putin de 25 km de Seimeni se afla localitatea cu nume parca
predestinat sa însoteasca primul sanctuar descoperit la altarul Zeului
Soare: Mireasa. Cununa îi este împodobita cu patru cochete discuri cu
diametrul de … 28 m, amplasate pe malul unui pârâu.
Alaiul nu se lasa asteptat: nu trebuie decât sa ne îndreptam privirile spre
sudul Dobrogei. Acolo unde apele marii patrund insistent pâna la poalele
dealurilor, racorindu-le, se afla doua localitati apropiate, Vîrtop si
Albesti. Un mic râu se strecoara vioi printre pliurile dealurilor,
pierzându-se în sclipirile golfului. Este martor mut al mileniilor de
istorie si înca mai pastreaza ecourile incantatiilor izvorâte de pe
platourile misterioase ale celor doua sanctuare, odata cu apa izvoarelor.

Sursa: http://enciclopediagetodacilor.blogspot.ro/2011/04/seimeni-dobrogeasanctuare-dedicate.html