Ma las uimita de faptul ca in mica mea chilie-birou vin oameni frumosi in acelasi rasarit al treziei insa de pe diferite cercuri de intelegere, cautand cu iubire sa fie atinsi de raza intelegerii.
Si in cadura sufletelor, portile se deschid si balsamul cerurilor coboara, creand din multele geometrii un obelisc care strapunge cadrele, mortile, neasezatele stralucind in bucuria recunoasterii de Sine.
Il privesc si ma las coplesita de ceea oamenii emit, tes, creeza in bratele triunghiurilor de lumina, conectati la Centru, in mare bucurie raurind.
Obelescul alb este raza noastra modelata de insasi puterea care se desteapta in ochiul mustind de Sens si luminat de frumusetea de a fi impreuna-Una.