Pentru a înţelege ce este cu adevărat iubirea, trebuie să ne dăm seama că ea
nu este numai un sentiment – pentru că sentimentul este, în mod obligatoriu,
supus unor variaţii, în funcţie de persoana căreia i se adresează – ci că ea este o
stare de conştiinţă, independent de fiinţe şi de circumstanţe. A iubi nu înseamnă,
deci, a avea un sentiment pentru cineva, ci a face orice lucru cu iubire: a vorbi, a
merge, a mânca, a respira, a studia cu iubire; înseamnă a-ţi fi acordat toate
organele, toate celulele şi toate capacităţile, pentru ca ele să vibreze la unison, în
Lumină şi Pace. Atunci, toate manifestările fiinţei noastre sunt impregnate cu
unde, cu fluide divine. Iubirea este o stare de conştiinţă permanentă. Ziua,
noaptea, omul trăieşte în această stare; el este gata să facă orice într-o stare de
bucurie şi tot ce face este o melodie.
Iată o pagină foarte greu de înţeles.
Nici acest lucru n-a fost explicat niciodată. Şi cum înţeleg de fapt oamenii
iubirea ? Ca pe o atracţie şi ca pe un sentiment. Dar ca stare de conştiinţă, care
este superioară sentimentului, superioară acestei atracţii sexuale, foarte puţini
sunt oamenii care să o cunoască.
Ca să vă fac să înţelegeţi, v-am spus că Iubirea este o forţă divină care
coboară din Ceruri şi care pătrunde în noi; ea coboară prin toate organele, până
jos. Şi cum, acolo jos, se manifestă într-un mod bine determinat, lumea întreagă
a recunoscut, a acceptat ideea că iubirea este ceva care se manifestă în acele
zone de jos. V-am explicat, de asemenea, că oamenii nu cunosc iubirea. Iubirea
este cunoscută în aceeaşi măsură în care este cunoscută electricitatea. Iar
electricitatea nu ştim ce este. Este o forţă, o energie, o putere cosmică, cerească;
dar atunci când o facem să treacă printr-un ventilator, ea devine mişcare. Atunci
1
când o facem să treacă printr-un reşou, devine căldură. Şi când o facem să treacă
printr-un magnet, ea devine magnetism şi aşa mai departe. Şi putem s-o facem
să treacă şi prin celule, iar atunci devine vitalitate. Traversând creierul, devine
lumină, şi aşa mai departe. Dar nu ştim ce este electricitatea. Şi cu iubirea,
lucrurile stau tot aşa: ea este o energie divină, cosmică, care coboară. Atunci
când trece prin creier, ea devine lumină. Când trece prin plămâni, devine
puritate. Când trece prin stomac, iubirea devine digestie. Iar apoi, când această
energie trece prin organele genitale, ea devine atracţie, dorinţă, pasiune. Iată în
ce fel oamenii – care nu au studiat ştiinţa iniţiatică, pentru a şti cum stau lucrurile
- s-au rătăcit, s-au limitat la a considera iubirea ca pe ceva pur sexual. Şi din
acest motiv nu reuşesc s-o sublimeze, s-o facă să se transforme în alte energii,
forţe, mult mai elevate, mult mai luminoase. Pentru a cuoaşte aceste lucruri,
trebuie să le înveţe. Astfel, tibetanii, care au studiat această energie, această forţă
cosmică, au descoperit că ea poate fi sublimată. Şi au ajuns la o întreagă ştiinţă
despre iubire. Cum se numeşte ? V-am vorbit despre ea, vă amintiţi ? Ei numesc
Tantra Yoga. Sunt deja multe lucrări asupra acestui subiect (…). Eu am aruncat
o privire asupra acestor lucrări şi am constatat că europenii n-au ajuns să
înţeleagă corect Tantra Yoga. Ei o explică, o reprezintă foarte prost/deformat. Şi
de altfel, tibetanii n-au revelat totul despre Tantra Yoga – Yoga iubirii: faptul că
se pot face minuni, miracole, mari schimbări în bine, mari vindecări, se pot
obţine mari stări de încântare, lucruri divine cu această iubire. Dar trebuie să ştii,
să cunoşti aspectele sale, iar întreaga omenire s-a oprit la gradele cele mai de
jos/inferioare. Toată lumea cântă, scrie, vorbeşte despre iubire, dar nimeni nu
ştie nimic despre ea.
Aşa că acum am să vă spun câteva cuvinte despre iubire ca stare de
conştiinţă. Pentru că dacă o înţelegem doar ca (pe o) atracţie, acest fenomen nu
se produce mereu faţă de toate făpturile/fiinţele, faţă de toate persoanele. Aici
intră în joc alte legi – magnetice, afinităţi şi aşa mai departe, lungimi de undă,
vibraţii şi fluide, ş. a. m. d.; nu suntem atraşi de toate făpturile. Această atracţie
este deci bazată în prea mare măsură pe elemente pur fizice. Dar sentimentul ?
A, sentimentul este ceva mai mult decât atracţie; sentimentul se situează deja în
planul astral. Şi el poate depinde de alte lucruri, care sunt mai intelectuale, mai
spirituale sau de natură estetică sau morală, psihică. Deci, sentimentul se poate
naşte şi dacă persoana nu este atât de draguţă, atât de atrăgătoare, de plăcută, de
simetrică construită – în timp ce atracţia este bazată mult pe latura pur fizică:
frumuseţe, tinereţe, prospeţime, rotunjimi şi tot felul de alte lucruri (râsete). Aţi
înţeles că e vorba de arondismentul 4 sau 5 din Paris, nu ?! (arrondissement
2
înseamnă «rotunjime», de la «rond» rotund; dar acelaşi cuvânt denumeşte şi
diviziunea administrativă a Parisului – cum ar fi sectorul în Bucureşti – n.t.).
Nu-i nimic. Sunt arondismente/rotunjimi (peste tot) ???.
În schimb, sentimentul poate fi declanşat de alţi factori, mult mai ascunşi.
Mai puţin vizibili, de o altă natură; dar sentimentul nu se situează nici el prea
sus, nu este atât de sublim, superior, pentru că e schimbător, variabil. Din când
în când el vă părăseşte, apoi apare din nou, nu se ştie din ce motiv. Aşadar,
deseori nu suntem stăpâni pe situaţie în acest domeniu al sentimentului. În timp
ce iubirea ca stare de con ştiinţă depinde mult de persoana (în cauză), de individ,
pentru că el s-a ridicat atât de mult, a progresat, a evoluat atât de mult, a curăţat,
a purificat în asemenea măsură anumite lucruri în el, şi-a exersat atât de mult
voinţa, încât el poate sesiza, capta, această stare de lucruri, această stare de
conştiinţă. Atunci, această iubire, care este ca o stare de conştiinţă, poate fi tot
timpul în el însuşi, depinde doar de el. Nu depinde nici de circumstanţe, nici de
evenimente, nici de persoane, nu depinde decât de el – dacă vrea să o menţină, să
o păstreze, să lucreze cu ea. Această stare de conştiinţă este atotputernică,
formidabilă – în timp ce celelalte două nu prea depind de noi. Putem, desigur, să
acţionăm, să ne implicăm, să schimbăm, să variem anumite lucruri, dar ele nu
depind de noi, sunt complet în afara noastră – în timp ce starea de conştiinţă
depinde de noi. Iar în cazuri foarte rare, când fiinţa este un Iniţiat, este luminată,
evoluată, ea poate avea această iubire ca stare de conştiinţă fără încetare: atunci
când mănâncă, atunci când bea, când merge, când citeşte, când respiră, când
priveşte, când vorbeşte cu ceilalţi, o poate avea în el însuşi, depinde de el. Este
inexplicabil, este o stare de conştiinţă care depinde de Iniţiat, de Maestru – în
timp ce ceilalţi nu o pot avea, pentru că nu au făcut o muncă pentru a o putea
capta, pentru a putea lucra cu ea, pentru a o putea instaura în ei şi a dispune de
ea. Este un lucru foarte greu de explicat. Sunt lucruri inexplicabile şi numai când
ajungi să le trăieşti poţi să te pronunţi. Dar când trebuie să le explicit, nu
reuşeşti.
Odată, o doamnă l-a rugat pe un matematician să-i explice ce este punctul şi
ce este circumferinţa. El i-a spus: «Doamnă, dacă nu mă întrebaţi, ştiu ce sunt
ele, dar dacă-mi cereţi să vi le explic, nu ştiu; nu ştiu cum să vi le explic». Este
imposibil de explicat.
Iată încă un lucru greu de explicat: iubirea ca stare de conştiinţă.
Cum poţi explica cuiva ce înseamnă să te sufoci, să intri în panică, aproape să
mori, din lipsa de aer ? Nu-i poţi explica. Şi atunci, cum ? O să-şi explice singur,
dacă îi cufunzi capul în apă şi îl ţii acolo câteva minute; iar când îl scoţi afară:
«Acum ştiu – va zice el – ce înseamnă să te sufoci, să te înăbuşi !». Sunt lucruri
inexplicabile/care nu pot fi explicate.
Explică-i cuiva ce înseamnă durerea de măsele, dacă nu l-au durut niciodată.
Nu poate înţelege. Cum să-i explici ? Dar în ziua în care o să-l doară o măsea, va
deveni filozof ! Poate să vă explice ce înseamnă durerea de măsele. Vă va spune
un singur lucru: M-a durut o oră şi mi s-a părut o veşnicie. Cum poate o oră să
devină o veşnicie ?! Sau ca îndrăgostiţii: toată noaptea (au fost împreună) ??? şi
spun că au fost cinci minute. O noapte întreagă a însemnat cinci minute. A fost
foarte puţin. Sunt lucruri inexplicabile. Iar acum, ce-aţi vrea să vă mai spun/să adaug ?
Această stare de conştiinţă nu putem nici s-o înţelegem, nici s-o dobândim;
trebuie mai întâi să evoluăm, să avansăm, să ne supunem, să progresăm; iar
apoi, dintr-o dată, ajungem… Vă pot spune cum ajungem la această stare de
conştiinţă, la această iubire: începând prin a ne reţine, adică a ne controla, a ne
domina, a ne stăpâni, pentru ca nimic să nu se poată face fără permisiunea
voastră, în afara hotărârii, a voinţei voastre. Exersându-se în felul acesta… în loc
de a vă lăsa duşi de curent, aşa cum face tineretul din zilele noastre; din clipa în
care resimt o atracţie consideră că trebuie să meargă să o satisfacă – fără să
reflecteze, fără să cântărească, fără să gândească, fără să raţioneze, fără nimic…
Atâta timp cât vom fi aşa, niciodată iubirea nu va deveni o stare de conştiinţă.
Trebuie deci să începem prin a ne stăpâni. Vreţi să sărutaţi o fată ? Da, sigur,
puteţi s-o faceţi, dar când vă veţi hotărâ s-o faceţi, când veţi accepta. Dacă nu…
Numai atunci (când aţi hotărât), puteţi să faceţi acest lucru. Şi bineînţeles, nu
imediat. Trebuie ani ca să te purifici, să te cureţi, să te luminezi… De ce ?
Pentru a nu lăsa niciodată o pată, o impuritate pe acea persoană, fiindcă lumea
invizibilă vă va judeca , va spune: «Aţi murdărit-o !». Dar dacă aţi ajuns să nu
mai murdăriţi pe nimeni, să lăsaţi asupra celorlalţi numai viaţă, lumină şi ceva
ce trebuie să lucreze asupra persoanei, legea nu vă învinovăţeste. Dacă nu,
sunteţi răspunzători: de ce aţi furat, de ce aţi distrus, murdărit, sfâşiat ceva ?
Această fiinţă este minunată, încântătoare, gândea bine, mergea bine, iar voi aţi
distrus-o! Şi plătim foarte scump.
Ei, e foarte greu să mă înţelegeţi !
Apoi, bineînţeles, v-am dat reguli, despre cum să consideraţi/priviţi femeia –
şi bărbatul -, ca să ieşiţi din această stare în care consideraţi femeia ca pe o
femelă, o zgripţuroaică sau un demon, o vrăjitoare, o femeie bărbătoasă/un omoi
(oaie) şi să începeţi să o consideraţi o femeie, apoi o soră, apoi un suflet şi apoi
o divinitate. «Niciodată ! Femeile sunt divinităţi !». Poţi face lucrul acesta
pentru tine însuţi, pentru că tu vei beneficia. Pentru că femeia nu este o
divinitate, dar în ea însăşi, în interiorul ei, este o divinitate. V-am explicat într-o
conferinţă că în fiecare fiinţă există o scânteie, că Dumnezeu trăieşte în ea.
Desigur, fiinţa a coborât/decăzut, dar această scânteie există în ea/în străfunduri.
Şi dacă vom considera fiecare fiinţă ca pe o divinitate, pentru că Dumnezeu
locuieşte în ea, suntem obligaţi să ne purtăm altfel. Suntem obligaţi să fim atenţi,
mai delicaţi, mai înţelepţi, mai curaţi. Altfel, ne năpustim asupra ei şi o mâncăm.
V-am ţinut conferinţe pe această temă.
Şi apoi, în acest domeniu, să te exersezi, să te stăpâneşti, să te concentrezi
mereu asupra laturii sublime a naturii, a făpturilor, a fiinţelor, a acestei întregi
ierarhii… şi în felul acesta progresezi, te perfecţionezi şi (în tine) se
instalează/coboară alte forţe, apar alţi curenţi, altă strălucire, altă lumină. Şi apoi
devine posibil să ia iubirea ca stare de conştiinţă. Nu o poţi avea aşa, fără să
progresezi.
Şi acum, din moment ce/dat fiind că iubirea îi părăseşte pe oameni, pleacă de
la ei, şi apoi… asta înseamnă ca nu era iubire, adevărata iubire. Iubirea
adevărată nu se schimbă niciodată. Vă spuneam într-o conferinţă – pentru a vă
arăta că oamenii nici nu ştiu ce este iubirea – vă spuneam că ei nu ştiu ce iubesc.
Într-o zi întâlnesc un frate, care vine să vorbească cu mine şi îmi spune: «O, sunt
îndrăgostit, Maestre !». «Şi cine e fata ?». «Ea e cutare şi cutare» Şi-l întreb: «Şi
ce iubeşti la ea ?». «Ooo, are un piept… are nişte picioare… nişte lucruri
formidabile !!!». «Bine – am zis eu – foarte bine». Îl întâlnesc din nou după
câteva luni. «Ei, cum merge cu fata ?». «A, ne-am despărţit. Nu ne mai iubim».
«Cum ? – zic eu. Şi-a pus alte coapse ? Alt piept ?». «Nu». «Atunci înseamnă că
nu asta iubeai (la ea) ! Pentru că dacă ai fi iubit asta/ţi-ar fi plăcut asta, ai fi
continuat s-o iubeşti». Are acealeaşi lucruri. O, ce proşti sunt oamenii ! Vedeţi ?
Iată locul unde trebuie să spunem: «Ce proşti sunt; ce proşti !». Ei nu ştiu ce
anume iubesc. Există altceva pe care îl iubea, dar nu ştia. Şi cum lucrul acela a
plecat, s-a schimbat… Şi ei nu se mai iubesc. În timp ce dacă ajungem până la
iubire ca stare de conştiinţă, ea este invariabilă/neschimbătoare; puteţi iubi
pentru totdeauna, fără vreo schimbare. Încă nu mă puteţi înţelege, atât timp cât
întreaga omenire se găseşte în (ceea ce este) variabil şi niciodată în (ce e) fix,
nu-i aşa…? Ca la barometre şi la termometre: variabil, ploios, nu-i aşa ?
Furtunos… şi niciodată “frumos invariabil”. (Francezii au expresia: Le temps
est au beau fixe – timp frumos invariabil – n.t.). Uneori, pentru câteva minute,
frumos invariabil, iar apoi, hop !… Este extraordinar ……
Acest lucru poate rămâne variabil şi pentru Învăţământ, pentru unele ştiinţe:
le iubim, apoi nu le mai iubim… În timp ce, dacă ajungem să avem iubirea ca
stare de conştiinţă, ea durează întreaga eternitate.
Şi cum nu toţi fraţii şi toate surorile au fost la poartă azi dimineaţă, din vreme
în vreme îmi place să repet ce le-am spus. Celor care mă ascultau le-am spus:
«Vedeţi cum sunt oamenii, în general ? Sunt atât de schimbători, de nestatornici
că până şi atunci când vin la răsăritul soarelui, în prima zi sunt exaltaţi, încântaţi,
fermecaţi, iar apoi, în zilele următoare, devine ceva automat, aproape că se
îndoiesc; nu mai are acelaşi efect ca în prima zi. Ca prima iubire. Ne întoarcem
mereu (la prima iubire), ne amintim de ea. La fel şi prima îmbucătură. Iar apoi,
cu cât mănânci mai mult, cu atât îţi dispare pofta. Ceea ce voiam să spun este să
ştii să te vezi mereu pentru întâia oară. Să te întâlneşti cu soarele pentru prima
oară. Deşi sunteţi căsătoriţi de cincizeci de ani, să te întâlneşti ca prima oară şi
să fii fermecat ca în prima zi. Veţi spune: «Nu este posibil ! Este cu neputinţă !».
Ba da, este posibil, dacă ai iubirea ca stare de conştiinţă. Atunci ea este mereu
prezentă, în timp ce (altfel) a plecat, s-a uzat, s-a desfăcut… Uitaţi-vă la tineri.
Prima dată când se întâlnesc, când se văd, cât sunt de inspiraţi, cât sunt de
fermecaţi ! Şi chiar vă spuneam acolo, la poartă: băiatul are suviţe de păr de la
iubita lui. El simte efluvii, oceane de efluvii; el scrie, devine poet, devine
cavaler, devine Don Quijote, devine tot ce vreţi. El vrea să învingă răul, vrea să
îndrepte lumea, el compune… (???). Iar după câtva timp, nu mai simt la fel. De
ce ? Pentru că s-a delăsat, adică s-a automatizat. S-a robotizat, cum se spune. Se
poate spunea aşa ? Robotizat ? Nu, nu se poate ?!
Iată deci că oamenii nu au conştiinţa trează, nu sunt vigilenţi, pentru a
supraveghea această stare, care este prozaică, lamentabilă, nu reuşesc. Să
continue să se iubească la fel ca-n prima zi ! «Dar de ce ? ?» – veţi spune. Pentru
a avea aceleaşi avantaje, aceleaşi inspiraţii, aceeaşi fericire, aceeaşi bucurie,
aceeaşi forţă. Ca să fim neobosiţi, creatori. În timp ce altfel, o luăm pe pantă în
jos, pentru că iubirea – stare de conştiinţă nu mai este o stare de conştiinţă. Este
sentiment, este atracţie, este una şi alta… iată de ce trebuie să-i învăţăm pe
oameni. Primul lucru, care este cel mai puternic, pentru a-i face pe oameni să
înţeleagă: ce înseamnă să apreciezi ce este minunat, ce este încântător, ce este
luminos. Să ştie să aprecieze. Ca, de pildă, la răsărit: să venim în fiecare zi ca şi
când e pentru prima oară; suntem sideraţi să vedem această lumină, această
puritate, această putere. Şi în acel moment, da, soarele acţionează. Altfel începe
să nu mai acţioneze. Din cauza noastră, nu mai acţionează. Şi aşa, ani de zile,
puteţi merge să vedeţi răsăritul soarelui. Sau să mergeţi să ascultaţi un profesor,
un Maestru, un Instructor. La fel. «Ne robotizăm», devenim… E acelaşi lucru. O
putem constata. Puteţi merge ani de zile să-l ascultaţi şi nu înţelegeţi nimic.
Deci, această stare de conştiinţă, numai Iniţiaţii sunt capabili să o menţină.
Iar acum, dovada că este adevărat – cea mai mare dovadă: Oare ne dăm
seama că suntem sănătoşi şi mulţumim pentru că suntem sănătoşi ? Niciodată.
Nu ne gândim că avem sănătate. Doar când suntem pe cale să o pierdem,
începem să o apreciem. Iată cel mai bun argument care dovedeşte că oamenii sau abrutizat, ei nu mulţumesc niciodată pentru sănătatea lor. Doar când sunt
bolnavi, apreciază sănătatea, îşi dau seama ce reprezintă ea. Iar apoi, când sunt
în convalescenţă, când se însănătoşesc, apreciază sănătatea. Dar după un timp,
se întorc la aceeaşi stare de abrutizare. Nu ştiu să aprecieze, nu ştiu să
mulţumească. În timp ce un adevărat Iniţiat mulţumeşte în fiecare zi, da: pentru
sănătate, pentru lumină, pentru viaţă. În fiecare zi. Iată de ce el apreciează şi
menţine (starea). Altfel putem pierde tot, dacă ajungem să nu mai apreciem
sănătatea. Şi sănătatea o ia la sănătoasa !
Iată încă un lucru pe care nu-l găseşti nicăieri. Oamenii nu se gândesc la
aceste lucruri, iar apoi se întreabă: De ce ne-am delăsat, de ce ne-am abrutizat,
de ce ne-am anchilozat, de ce suntem trişti, suntem nefericiţi, de ce am pierdut
gustul ? Gustul. Nu trebuie să pierdem gustul, adică sensul vieţii. Gustul.
Iată încă un subiect asupra căruia să meditaţi. Când veţi fi liberi, meditaţi
asupra iubirii ca stare de conştiinţă; o stare, şi nu numai un sentiment. Este mai
mult decât un sentiment. Da. O să vă mai dau un exemplu: putem opri respiraţia,
putem opri chiar bătăile inimii, putem opri chiar gândul. Şi când reuşim să
oprim şi gândul, să nu mai gândim, să facem vid, atunci observăm că înţelegem
mai bine, simţim mai bine şi ne dăm seama mai bine, ca şi când am gândi mai
bine. Şi de data aceasta este de neînţeles, dacă nu reuşim să facem vid, să oprim
gândul. Oamenii sunt incapabili să-şi oprească gândul/mintea. Numai Iniţiaţii
pot opri gândul, să rămână în vid. Şi în vid gândesc, simt, înţeleg, realizează
lucruri formidabile. Iată încă un lucru la care oamenii nu se gândesc: să oprească
gândul. Ea este prezentă tot timpul, tot timpul, tot timpul, ea curge, crează
agitaţia, ţopăie (cum ziceţi voi ?). De aceea, ei nu înţeleg mare lucru. Din când
în când trebuie să oprim gândul. Iată încă un lucru nou !
Aşadar, iubirea ca stare de conştiinţă este mai mult decât gândire, mai mult
decât sentiment, mai mult decât atracţie. Păstraţi în minte acest lucru, meditaţi la
el, din când în când, şi veţi vedea, poate veţi reuşi să-l realizaţi, iar apoi veţi fi
mereu în această iubire, iar această iubire vă face fericiţi, destinşi, dilataţi,
încântaţi, extaziaţi, fără încetare. Şi nu să aşteptaţi o dată într-o viaţă să trăiţi
7
ceva celest. O dată, de două ori… Nu ! Zi de zi să fiţi în această stare. Este
posibil ? Nimic nu este mai posibil. Numai că trebuie să te gândeşti la asta. Şi
voi nu ştiţi de ce mulţi scriitori, mulţi poeţi, mulţi artişti căutau mereu să fie
îndrăgostiţi, schimbau deseori femeile, fetele, pentru a fi mereu îndrăgostiţi,
pentru că au observat că atunci când erau îndrăgostiţi, deveneau creatori şi că
iubirea era într-adevăr o forţă formidabilă şi se simţeau bine. Iubirea îi făcea
fericiţi, dilataţi… Numai că, bieţii de ei, n-au înţeles nimic. Dacă ar fi fost
Iniţiaţi, ar fi înţeles că nu acea iubire (trebuie căutată), atât de umană, atât de
senzuală, atât de schimbătoare, atât de dăunătoare. Ea le aducea, desigur, câteva
firimituri. Ei da, dar pe urmă distrugea alte lucruri. Luaţi-i pe cei mai mari artişti
şi poeţi francezi şi vedeţi cum au trăit. N-am să vi-i numesc. Cineva îl va alege
pe Alfred de Musset, altcineva pe Georges Sand şi aşa mai departe. Cercetaţi şi
vedeţi cum au trăit, mereu în flirturi şi iubiri trecătoare, pentru a păstra în ei,
zice-se, spiritul creator, starea de creaţie. O, e bine, e bine să iubeşti fără
încetare. Dar nu aşa. Puteţi fi mereu inspiraţi de această iubire, dacă reuşiţi s-o
aveţi; atunci veţi iubi toate femeile, fără încetare, toţi bărbaţii, fără încetare, zi şi
noapte. Şi ce este cel mai extraordinar, este faptul că nu este obositor. Pentru că
cealaltă iubire… erau obosiţi săracii ! Obosiţi, obosiţi, obosiţi. De ce aceşti mari
poeţi, aceşti mari scriitori nu au reuşit să-şi croiască drum, să meargă mai
departe. Rămâneau în acea stare, erau ca nişte beţivi. Beţivul are întotdeauna
nevoie de ceva, ca să fie puţin ademenit (alléché) – cum ziceţi ? A, ameţit
(éméché) ! Da. Şi scriitorii, şi poeţii tot aşa. Sunt nişte beţivi care vor să întreţină
beţia, să fie permanent în beţie. Ei da, dar se macină/se uzează. Iubirea este o
altă beţie.
A şti să iubeşti este lucrul cel mai grandios, cel mai extraordinar ! Nu veţi fi
niciodată obosiţi, niciodată în primejdie; mereu veţi progresa, vă veţi
înfrumuseţa, vă veţi ilumina, vă veţi lumina şi veţi face bine (celorlalţi). Trebuie
să găsiţi această iubire. Trebuie ani, ca s-o găseşti. Şi în ce fel ? Prin renunţări,
veţi găsi. Iar acum tinerii nu ştiu să renunţe la nimic şi atunci nu o vor găsi. Ştiu
că n-o vor găsi.
Şi cum spuneam: «Dar ce aduce iubirea ?». Iubirea aduce fericirea. Dar
înţelepciunea ? Ea nu aduce fericirea. Puteţi fi în toată plenitudinea înţelepciunii,
veţi fi şi mai nefericiţi. De ce ? Pentru că înţelepciunea nu are proprietatea de a
aduce fericirea. Ea vă dă lumina, orientarea, direcţia, clarificarea, dar nu vă dă
fericirea. O, atunci puterea ! Nici puterea nu vă va da fericirea. Veţi fi şi mai
nefericiţi, mai mânioşi, mai distrugători, mai severi/aspri ! E îngrozitor ! Şi ce vă
va da puterea ? O forţă formidabilă ! Veţi fi invicibili, dar nu mai fericiţi ! A, cei
ce vor să fie fericiţi trebuie să se lege de iubire. Iubirea este cea care te face
fericit. Dar nu această iubire prea, prea inferioară, pentru că aceea vă face fericiţi
pentru câteva minute, apoi nefericiţi. Da, e chiar şi un cântec: «Plaisir d’amour
(plăcerile dragostei)… nu durează mult timp, în timp ce «chagrin d’amour»
(suferinţa din dragoste) durează veşnic. Cum ziceţi ? (râsete) Nu durează ? (din
sală): “Plăcerea dragostei nu durează decât un moment”. Un moment. Vedeţi ?
Şi suferinţa din dragoste ? (din sală) “Toată viaţa”. Toată viaţa. E formidabil !
Vedeţi, deci, nu reuşesc să spun lucruri noi; s-au spus înaintea mea. O, ce
trist ! Şi eu, care credeam că v-am spus un lucru pentru prima oară şi uite că alţii
l-au revelat înaintea mea. O, ce trist ! Şi această tristeţe durează mult timp !
Ei, da, Dumnezeu mi-a dat această posibilitate chiar de a judeca, de a clasa,
oho, cele mai mari posibilităţi, cele mai mari genii. Eu îi pot clasa în categorii,
stabili grade… E formidabil. Iar ceilalţi îi vor clasa altfel. De ce ? Pentru că le
lipseşte aceste criterii, pe care mi le-a dat Dumnezeu. Atunci, ei vor fi clasaţi
cine ştie unde, dar eu nu i-aş clasa acolo. Iată încă un subiect, un nou subiect,
pentru conferinţe. Da. Unde-l clasăm pe Chopin, unde-l clasăm pe Lamartine,
unde-i plasăm pe toţi aceşti scriitori ? E formidabil. Dar nu-i putem enumera,
sunt… o mulţime. Şi Montaigne, dacă vrem să-l clasăm ? Şi Descartes şi toţi
ceilalţi ? Filozofii. Să-i luăm pe contemporani: Camus. Şi atâţia şi-atâţia…
Unde-l plasăm pe Zola ? Sau pe Montesquieu, de exemplu ? Unde-i clasăm pe
oameii aştia ? Şi când nu avem criteriile, nu putem face acest lucru. Sau Chopin,
de pildă. V-am vorbit de Gérard de Nerval etc. Unde-i clasăm pe aceşti scriitori?
E formidabil. Uneori ard de dorinţa de a vă prezenta mari scriitori ai literaturii
franceze sau străine. Dar am sentimentul că pe moment nu este esenţial. Ar fi
nişte amuzamente, nişte distracţii… Poate o să vină timpul, mai târziu.
Deocamdată, care sunt marile legi, marile adevăruri, marile reguli, pentru a
avansa, pentru a ne perfecţiona, pentru a ne lumina, a deveni puternici, plini de
forţă – asta mă preocupă ! Dar vă asigur că se pot face şi alte conferinţe, care
plac mult mai mult oamenilor care n-au ce face. A, da, asta place foarte mult ! –
în timp ce ceea ce revelez eu este dezagreabil, este amar, este plictisitor, oh, là,
là ! Da, într-adevăr, dar e util. Da.
Sunt unii scriitori… ca de pildă Cyrano de Bergerac. Nu cel al lui (Edmomd)
Rostand, artistul… A fost un Cyrano de Bergerac scriitor, filozof, care a prezis
lucruri despre lună, lucruri formidabile. Oamenii n-au idee că a existat. Dar eu
cunosc toate aceste lucruri. Sau Vroski ???. Ei nu ştiu de Vroski, ce filozof a
fost, ce a adus. Şi câţi alţii !!! E o întreagă listă. Acum nu am timp nici macăr săi citez. Asta ca să vă spun că, în viaţa mea, am aruncat o privire asupra multor,
foarte multor scriitori, foarte multor poeţi, iar Cerul mi-a revelat locul pe care îl
ocupă fiecare, slăbiciunile, defectele, pasiunile lor, nefericirile, nenorocirile prin
care au trecut şi gradul lor de elevaţie etc. Pe care i-am menţionat ? Puţin pe
Iacob, pe Paracelsius, pe Nostradamus… oameni de felul acesta. Foarte puţin.
Dar sunt atât de mulţi, atât de mulţi… Nu-i poţi enumera nici în trei zile şi trei
nopţi. Sau Goethe, Schiller, nu-i aşa ? Sau Fichte, filozofi… Sau Emerson, cum
vă spuneam, sau Aldo Traine ??? şi toţi celilalţi; Novalis. Sunt atât de mulţi !
Este extraordinar. De aceea pe mine nu prea mă pasionează acest aspect, nu prea
mă interesează. Vă pot spune multe lucruri despre toate aceste persoane: ce au
adus, cum gândeau, cum au trăit şi cum îi consideră oamenii. Chiar şi despre
Nietzsche se pot spune multe lucruri; şi despre Schopenhauer. Acum încep să-l
apreciez pe Nietzsche. E curios. Ca şi pe Hitler, neamţul. Se reîntorc la Hitler.
Oh, là, là. Dar atunci ce fel de criterii au oamenii ? N-au nici un criteriu, vă
asigur ! Nici unul. Ei au doar punctele lor de vedere, interesele lor… Eu când
vorbesc de criterii, vorbesc de acele măsuri… foarte înalte, din domeniul
iniţiatic şi nu de mărunţişurile acestea: «după mine»… «după mine»… fiecare
«după părerea mea». Şi n-or să se înţeleagă niciodată. Mereu «după mine». Dar
afirm eu, nu este «după părerea mea». Nu «după mine», ci după o ştiinţă care ne
depăşeşte. Pentru că dacă ar fi «după mine»… l-aş considera pe Guy de
Maupassant cel mai minunat, pentru că scrie povestiri atrăgătoare… Pe aceia
care sunt cei mai abracadabranţi, i-aş considera cei mai buni – «după mine» !
Sau, aş găsi ca Marchizul de Sade era cel mai bun. Da. Sau Gilles de Retz,
cardinalul (după dictionar, era mareşal; cardinalul de Retz – Paul de Gondi – a
fost altă persoană – n.t.) care ucidea copiii; îi omora pentru a găsi piatra
filozofală. Sute de copii ! Dar mie el îmi place ! – «dupa părerea mea». Cine
ştie? Asta ca sa vă spun mereu «după părerea mea» ! Nu ! Trebuie să ieşim din
această micime (josnicie, meschinărie), din această personalitate şi de a judeca
puţin altfel lucrurile. Da, nimeni nu vrea să iasă din ele ! «După părerea mea»!…