Atunci cand scrisul ma paraseste pentru cateva ore sau cateva zile ma simt despuiata, dezbracata, fara toiagul care aduce Cerurile in insasi Versul.
Pornesc prin padurile Iertarii dand la o parte lianele Provocarilor si intotdeauna ajung la o albie de rau alba, frumoasa, neteda, pe unde au trecut multe ape incarcate cu Experiente.
Aici ma opresc si plang in suflet lasand lacrimile sa o ude. Si dragul si smerenia si cantecul ma cuprind laolalta ca niste melodii care ating zarile spalandu-mi interiorul cu Blandete, Intelegere, Talc.
Privesc intotdeauna Albia aceasta si vad pasii Oamenilor, Sfintilor, Maestrilor. E plina de talpi aducatoare de Sens. De jur imprejurul ei se afla multe entitati de lumina, alb-aurii care degrab coboara in Cupa care Esti pentru a aprinde Rostul Zorilor. Intotdeauna in framantare ma duc la aceasta albie si raman aici, Primind.
Si raul inspiratiei se intoarce desfacandu-si pletele, umpland Sufletul, inundand…..