Chip de lumina
Viu christic si gradina
In ochiul trezit.
M-am nascut pe aceasta aripa a RaMaNiei, un taram radiant care mi-a grait in suflet in jurul varstei de 33 de ani cand dupa multe scoli de spiritualitate incepeam sa patrund in versul divin al locurilor si sa descoper in Bisericile Rupestre de la Basarabi, pestera Sf Andrei, manastirea Sf Apostol Filip cu moastele sfintilor martiri de la Adamclisi, templul de la Seimeni, manastirea Dervent, cetatea Pacuiu lui Soare, manastirea Maria Magdalena …..antene cosmice care alcatuiesc reteau christica, maini de lumina care protejeaza tara, porti ale Unimii care graiesc pentru noi toti.
Stand pe meridianul principal al Dobrogei cu aceste nuclee de lumina vibrand, am simtit in varsta coacerii ca manastirile, templele, insasi natura sunt indelung vorbitoare atingand pagini despre care istoria nu graieste ci doar unii traitori de Sens si ei o fac discret, cu sfiala, doar pentru sufletele frumoase, aerisite, deschise.
Am trait la Constanta pana la 19 ani insa toate vacantele le-am petrecut la Cobadin( exact pe locul unde s-a nascut manastirea Mariei Magdalena in 2006) si multe drumuri s-au impletit cu cetatile si manastirile pana cand intr-o zi am simtit chipul de lumina al Dobrogei prin Sfantul Andrei, Sf Casian, Sfintii Martiri de la Adamclisi, Maria Magdalena.
Cand am fost pregatita sa cunosc profunzimile acestui taram, m-am plecat pana la pamant ca si cum as fi fost in fata unei bunici frumoase, intelepte, radiante care isi privea nepoata cu drag, blandete dar si fermitate, trasaturi pe care nu le voi uita poate niciodata atat de puternica a fost prima mea intalnire cu aceasta Preoteasa, Initiata, Maestra.
M-am intrebat de mai multe ori de ce oamenii nu o iau pe la Rasova ci doar pe autostrada nevazand natura, cetatile si manastirile ….care iti deschid petalele sufletului invitandu-te in hora Unimii. Si asa m-am decis sa ii iau de mana pe cei grabiti…si sa ii aduc….in astfel de locuri, impletind rugaciunea cu meditatia si contemplatia, bucuria cu iubirea si unimea.
Ce locuri graiesc in Dobrogea? Va prezint doar cateva insa sunt 33 de porti de lumina care abia asteapta sa fie mangaiate de prezenta noastra.
Cetatea Histria, cea mai veche așezare urbană din țară
Actuala comună Istria a fost în antichitate orașul prosper Histria, fondat de coloniștii greci veniți din Milet și a avut o dezvoltare neîntreruptă timp de aproape 1300 ani, din perioada greacă până în cea bizantină. Ea a fost abandonată în secolul al VII-lea d.Hr., din cauza colmatării vechiului golf al Mării Negre în care era amenajat portul, devenit ulterior complexul lagunar Razim-Sinoe.
Istoricii spun că la Histria au fost bătute primele monede în argint de pe actualul teritoriul al României. Cea mai veche așezare urbană din țară, Histria, a fost descoperită în urma săpăturilor arheologice, începute în 1914 de către istoricul și arheologul Vasile Pârvan. Acestea au scos la iveală, pe lângă zidurile incintă, o serie de monumente importante realizate în perioade diferite din existența cetății.
Templul de la Seimeni
La mai puţin de 5 km de locul unde au fost găsite cele două figurine care se numără printre cele mai vechi şi frumoase exemplare de manifestare artistică a omului, Gânditorul şi Femeie şezând, pe malul apei curgătoare a Dunării, acolo unde preferau să trăiască reprezentanţii Culturii Hamangia, a fost descoperit curand un imens sanctuar care prezintă cea mai mare concentrare de simboluri solare din Europa, descoperire sesizată într-un articol anterior, publicat în luna aprilie a.c. Sanctuarul de la Seimeni este alcătuit din 59 de discuri având diametrele egale cu 20 metri. Unele sunt atât de apropiate încât se ating, alte sunt despărţite de “benzi” ce ar putea fi ziduri cu grosimi de până la 4 m. Într-o poziţie centrală, pe unul din discuri, se observă o spirală care se strânge spre punctul din mijlocul discului, formând o rampă care la bază are o lăţime mai mare de 8 m şi care, îngustându-se spre interior, captează întreaga energie a spiritului care hrăneşte materia, propulsând-o spre întâlnirea cu divinitatea. Discurile prezintă o rigiditate diferită de cea a pământului din jur, acest fapt observându-se în zonele în care au loc alunecări de teren, discurile păstrându-şi forma plată chiar şi acolo unde terenul o ia la vale. De fapt întreaga comună Seimeni alunecă în lunca Dunării, ultima alunecare de teren, cea din 2005, distrugând drumul de legătură între localităţile Dunărea şi Seimeni, care şi astăzi este impracticabil.
În ansamblul sanctuarului de la Seimeni sunt prezente motive reprezentative a trei culte: Cultul Soarelui – discul, Cultul Marii Zeiţe, în ipostaza de Zeiţă Şarpe – spirala şi Cultul apelor – Dunărea. Până la descoperirea acestui sanctuar nu existau dovezi arheologice concrete care să confirme existenţa unui cult solar la populaţiile carpato-dunărene. Un sanctuar de o asemenea mărime implică existenţa unui puternic cult şi o numeroasă clasă sacerdotală structurată pe grade ierarhice. Amplasarea sanctuarului la înălţimea de 85 m, pe coama unui deal, nu permite desfăşurarea unor ritualuri ascunse de privirile unor neiniţiaţi şi construirea unor garduri în jurul sanctuarului ar fi fost inutilă – suprafaţa sanctuarului, înclinată spre poalele dealului, este perfect vizibilă de pe malul Dunării şi din locurile mai înalte din apropiere. Numai cele 59 de discuri au o suprafaţă de cca. 20.000 mp iar în cazul în care discurile ar fi fost utilizate ca bază pentru desfăşurarea diferitelor activităţi, ar fi fost antrenate peste o mie de persoane. Şi acest fapt în condiţiile în care discurile care se observă în prezent ar reprezenta o parte din totalul discurilor care alcătuiau sanctuarul. Pentru a construi zeci de discuri, impunând ca toate să aibă diametrul exact de 20 m, implică un efort considerabil şi o foarte bună organizare. În cazul în care discurile ar fi executate din blocuri de calcar iar aceste blocuri ar avea grosimea de 1 m, doar pentru construirea discurilor existente azi ar fi necesară o cantitate de piatră egală cu 50.000 tone. Piatra ar fi fost transportată pe sănii de lemn de la 26 kilometri, din carierele situate lângă localitatea Medgidia.
Însă descoperirea complexului ceremonial de la Seimeni nu este singulară. La nici 25 kilometri de localitatea Seimeni, la limita de SE a localităţii Mireasa, a fost descoperit în luna aprilie anul curent un alt sanctuar care prezintă patru discuri cu diametre egale cu 26 m, amplasate şi compartimentate în mod similar cu cele existente la Seimeni. Şi tot în luna aprilie au fost descoperite alte trei sanctuare situate la 70 kilometri de localitatea Seimeni, lângă localităţile Vârtop şi Albeşti, pe malul Mării Negre. Între cele 13 noi discuri ale sanctuarelor, există două care au diametrele egale cu 28 m, reprezentând cele mai mari discuri descoperite până în prezent în zona carpato-dunăreană. Astfel, pe o distanţă de 75 kilometri în linie dreaptă, există cinci sanctuare care prezintă cel mai clar şi sugestiv motiv solar – discul. Sanctuarele mai mici de la Mireasa, Vârtop şi Albeşti ar fi servit practicării ritualurilor curente, iar la anumite intervale, o dată pe an, s-ar desfăşura un amplu ritual la Seimeni.
Nici un izvor istoric nu este explicit când este vorba despre caracterul solar sau htonic al religiei geto-dacice. Caracterul de zeu urano-solar al lui Zamolxis este sugerat de lipsa acoperişurilor la templele dacice, zeul era adorat pe vârfuri de munte (Kogaion), de ritualul funerar (incinerarea sugerează ridicarea la cer odată cu fumul), de ritualul trimiterii solului la Zamolxis, care soli, aruncaţi fiind în sus ca să cadă în suliţe, se credea că vor ajunge sus la zeu în cer nu ca umbre ci corporal (trupul lor era împiedicat să moară având contact cu pământul şi, desigur, după jertfă trupul era ars pe rug).
Discul solar din andezit, de la Sarmisegetuza, sugerează soarele. Şi totuşi, după cum scrie Mircea Eliade, un amănunt pare important pentru Strabon: faptul că Zamolxis – ca şi, mai recent, Deceneu – realizase o carieră atât de prodigioasă graţie mai ales cunoştinţelor sale astronomice şi mantice. În sec. al VI-lea d. Chr., dar sprijinindu-se pe izvoare mai vechi, Iordanes descria în termeni extravaganţi interesul preoţilor daci pentru astronomie şi ştiinţele naturale. Insistenţa pe cunoaşterea corpurilor cereşti poate oglindi informaţii exacte. Într-adevăr, templele de la Sarmisegetuza şi de la Costeşti, al căror simbolism urano-solar este evident, par să fi avut o funcţie calendaristică.
Despre traci, Mircea Eliade scrie: După Herodot, tracii adorau pe Ares, Dionysos şi Artemis; totuşi, regii lor venerau pe Hermes, ai cărui descendenţi se credeau. Cât despre Hermes, care, după Herodot, era cinstit exclusiv de către regi, adică de aristrocaţia militară, el este greu de identificat. Herodot nu face nici o aluzie la zeul solar, deşi un asemenea zeu este din belşug atestat de alte surse (R. Pettazzoni, The Religion of ancient Thrace). S-ar putea aşadar vedea în Hermes trac o divinitate solară. Câteva secole mai târziu, monumentele zise ale eroilor cavaleri se înmulţesc în Balcani; ori, Eroul-Cavaler este identificat cu Apollo. Este vorba totuşi de o concepţie mai târzie care nu lămureşte deloc teologia regală menţionată de Herodot.
Cultul lui Dionysos trac aminteşte ceremoniile ce se desfăşurau în timpul nopţii, în munţi, la lumina făcliilor; o muzică sălbalică (zgomote de lovire în cazane de bronz, chimbale, fluiere) îi îndeamnă pe credincioşi să scoată ţipete de voioşie într-un dans circular, furios şi învârtejit. Mai ales femeile erau acelea care se dedau acestor dansuri dezordonate şi epuizante; costumul lor era straniu; ele purtau bessares, lungi veşminte fluturânde, făcute, pare-se, din piei de vulpe; deasupra acestora piei de căprioară şi, probabil, pe cap, coarne. În mâini ţineau şerpi consacraţi lui Sabazios (nume trac pentru Dionysos), pumnale sau tirsuri. Ajunse la paroxism, la nebunia sacră, ele apucau animelele alese pentru sacrificii şi le rupeau în bucăţi, sfâşiindu-le şi mâncându-le carnea crudă. Omofagia rituală săvârşea identificarea cu zeul; participanţii se numeau acum Sabos sau Sabazios.
Realizarea de către om a unui spaţiu magic nu se rezumă numai la trasarea rituală pe pământ sau podea a unui cerc. Una din “tehnicile” de creare a spaţiilor sacre este dansul în cerc. Astfel s-a născut încă din neolitic şi hora care la origine era o ceremonie sacră în cursul căreia se împrejmuia cu dansatorii un cerc magic în jurul unui centru mistic, unui “axis mundi”, unui buric al pământului. Statuile mari din cristale de stâncă, decorate cu motive concentrice, cercuri, spirale, “jucau o horă” în jurul vetrei localităţii mezolitice descoperite la Lepenski Vir, încă din mileniul al VII-lea î. Chr.
Nicolae Iorga a arătat că fenomenul horal reprezintă o reminiscenţă a unui străvechi ritual mitico-magic de urcare la cer care se săvârşea pe tot cuprinsul Daciei încă din epoca paleolitică. Ritualul numit Kolabrismos (de la gr. κολαβρισμός) sau a Kolo era o horă ezoterică, în timpul dansului, oamenii se înfrăţeau formând o fraţietate magico-rituală. Sunt puţine date privitoare la Kolo-ul trac, dar putem să le completăm cu ceea ce ştim despre hora actuală.
În Enciclopedia Britanica găsim următoarea definiţie: Kolo derivă din denumirea veche slavonă a cuvântului roata. Kolo-ul era probabil dansat în adorarea Soarelui, cu mult înainte de sosirea slavilor în peninsula balcanică. Kolo-ul trac a dat la români Hora, la sârbi Kolesca, la bulgari Horo-ul, la ruşi Korovad-ul şi la greci Choros-ul. Din Kolabrismos- ul iniţial au evoluat două tipuri de horă: cea închisă de tipul cercului şi hora deschisă, care cunoaşte mai multe variante, dintre care cea a horei deschise de tip spiralat mai supravieţuieşte doar la macedoromâni, precum şi la dacoromânii din Banat si Oltenia, diminuându-şi însă caracterul magic. Se presupune că aceasta se apropie cel mai mult de ritul arhaic iniţial.
S-a stabilit că, pe teritoriul Daciei, fenomenul horal este prezent chiar din epoca Culturii Cucuteni (3700-2500 î.Chr.), ultima mare cultura cu ceramică pictata din Europa. Descoperirea la Bodeşti-Frumuşica a unei reprezentări în ceramica a unei hore formate din şase femei, aparţinând acestei Culturi, ar atesta faptul că pe teritoriul României exista un cult al spiralei magice, anterior celui existent în India, Tibet şi China.Pe culmea unui deal situat pe malul Istrului, în sanctuarul de la Seimeni, mii de femei dansează înlănţuite câte 30-40 în interiorul unor impresionante discuri. Sunt câteva zeci de astfel de hore. Se rotesc într-o bucurie frenetică, apoi se desfac în spirale care se strâng spre interiorul discurilor, de unde se extind iar în cercuri până spre margine.
Cetatea Enisala
Ruinele fortăreței medievale Yeni-Sale(Enisala, Enișala, Eracleasau Herkleia, îndepărtându-ne în timp) se află la 2km de localitatea Enisala, pe un deal calcaros care domină zona lacurilor Razim și Babadag. Cetatea Yeni-Saleare un plan poligonal neregulat, care urmează sinuozitățile masivului de calcar jurasic pe care este amplasată. Cercetările arheologice au fost începute în anul 1939 și au continuat, cu mici întreruperi, în perioada anilor 1970-1998. Materialele descoperite în urma cercetărilor arheologice și mai ales monedele bizantine, genoveze, tătărăști, moldovene, muntene sau turcești, atestă rolul militar, politic, administrativ și economic pe care l-a îndeplinit cetatea.
Sepulturile dacice descoperite aici, din secolul al IV-lea î.e.n., precum și toporișcele de piatră șlefuită, ceramica și oasele de mamut arată o continuitate de populare încă din preistorie. Locuirii medievale îi corespund două niveluri de locuire. Primul, anterior construirii fortificației, a fost datat pe baza materialului arheologic la sfârșitul secolului al XIII-lea – începutul secolului al XIV-lea î.Hr. Cel de al doilea nivel corespunde perioadei ridicării zidurilor, deoarece localitatea antică Herakleia, ruinată de Avari și de Slavi în secolul VI, în timp ce fortăreața militară, construită în scop militar, defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe apă și de pe uscat de la Gurile Dunării, a fost reconstruită în sec. XII și XIV. Pe baza tehnicilor constructive, a materialului arheologic și a realităților istorice s-a emis ipoteza că puterile interesate de ridicarea unei cetăți situată în cadrul sistemului de fortificații din nordul Dobrogei, cu orientare spre mare, pentru controlarea traficului naval, au fost mai întâi bizantinii, apoi în a doua jumătate a secolului al XIV-lea genovezii, care dispuneau de mari sume de bani câștigate din comerț și care erau deținătorii monopolului navigației pe Marea Neagră. Cetăți asemănătoare, cu turnuri poligonale, se mai găsesc și mai la sud de-a lungul coastelor Mării negre, în Bulgaria și Turcia, unde bizantinii și genovezii au stăpânit porturi și orașe.
Zidurile de incintă, turnurile și bastioanele cetății, parțial conservate și restaurate, se păstrează în cea mai mare parte pe o înălțime de 5 – 10m. Atrage atenția, ca element arhitectonic deosebit, bastionul porții principale, de origine orientală, cu arcadă dublă, întâlnită frecvent în evul mediu și utilizată de constructorii bizantini la diverse edificii din Peninsula Balcanică dar și în Țările Române la Cetatea Neamțului, biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș și la bisericile moldovenești ctitorite de Ștefan cel Mare.
Templul de la Adamclisi
La vechii greci si mai apoi la romani, sibilele au fost dintotdeauna niste femei cu statut aproape sacru si cu o pozitie complexa de preotese, profetese si pastratoare a tainelor. Au fost mereu asociate locurilor cu încarcatura sacra, îndeosebi pesterilor si izvoarelor, locuri cu simbol de adevarate „porti” între lumile zeilor si cele ale muritorilor.
Sibilele erau fie tinere fecioare, fie batrâne care traiau preponderent în stare de transa. Primul autor grec antic care a relatat despre ele a fost Heraclit, care le mentioneaza în secolul V i.Hr. Cu toate acestea, istoricul Walter Burkert considera ca sibilele vin din vremuri imemoriale, ca urmase ale femeilor samani din perioada matriarhala a Neoliticului, din negura timpului, când oamenii erau încredintati ca Marea Zeita Mama veghea blând si întelept asupra primelor comunitati umane aciuite prin caverne.
Profesorul Burkert aminteste despre femei cu functii si capacitati asemanatoare prezente si la stravechii asirieni. Au fost într-atât de respectate si apreciate, încât pâna si marele Alexandru Macedon a consultat o sibila oraculara din Egipt, înainte sa purceada în calatoria sa.
În lumea elenistica si mai apoi romana, cele mai faimoase locuri care adaposteau aceste profetese erau Delfi si mai apoi Pessinos, pentru ca odata cu trecerea timpului sa se ajunga la un adevarat fenomen de migratie al sibilelor din loc în loc si din asezare în asezare. Templul de la Adamclisi si altarul sibililelor se afta in Dobrogea sacra invitandu-te sa te intalnesti cu vechiul pentru a da glas Templului Nou.
Sfintii fara nume de la Adamclisi. Biserica Sf Apostol Filip
Cinci martiri creştini al căror nume s-a pierdut în timp, şi-au dus somnul de peste un mileniu şi jumătate, într-un lăcaş ascuns printre ruinele cetăţii Tropaeum Traiani – Adamclisi. Rămăşiţele lor părinteşti au fost descoperite de arheologul Ion Barnea în 1971, pe când acesta efectua cercetări în Bazilica A sau Simplă, identificată, încă de la începutul secolului XX, de către Grigore Tocilescu. Barnea a săpat într-un colţ al lăcaşului de cult aflat în apropierea drumului principal din cetate şi a dezvelit o încăpere secretă, de care nimeni nu aflase până atunci. Cripta avea dimensiunile de 2, 70 m pe 2,30 şi în vechime avusese o înălţime de 2, 5 metri. Accesul se făcea printr-un coridor în pantă, pe care în urmă cu mai bine de un mileniu şi jumătate existaseră trepte de lemn, acum putrezite. În această încăpere îngustă se aflau rămăşiţele a cinci martiri, dar numele lor trecute în greceşte pe pereţii cu tencuială roz, s-au pierdut din cauza infiltraţiilor.
Bazilica A, ce a ţinut secretă cripta, a fost datată în jurul anului 500 d.H, şi se opinează că, cei cinci sfinţi depuşi aici, au fost probabil martiri din timpul prigoanei creştine, deci undeva la sfârşitul veacului III, începutul secolului IV. Istoricii au stabilit că mormântul a fost la un moment dat profanat, resturile sfinţilor fiind împrăştiate şi fără sicrie. Au avut parte de morţi martirice, studiile antropologice confirmând că acestor bărbaţi de aproximativ 25-30 de ani le-au fost retezate capetele şi mâinile. Singurul craniu recuperat de arheologi, şi reconstruit ulterior, s-a pierdut în mod misterios în perioada comunistă, pe când relicvele se aflau aruncate într-un depozit al Academiei Române. Acum, cei cinci Sfinţi fără nume îşi continuă somnul milenar, într-un alt lăcaş religios şi anume Mânăstirea Sfântul Filip, ridicată de curând în imediata apropiere a cetăţii antice. Cine au fost cei cinci martiri, când au fost ucişi şi în ce împrejurări, acestea sunt evident taine al căror răspunsuri nu le vom afla niciodată…
…….
Haideti sa pasim impreuna in Dobrogea sacra.
Cand? 10-12 iunie 2022
Cat? 500 ron
Avans? 250 ron pana la data de 15 mai
Ce locuri vom vedea? Celic-Dere-Saon-Cocosu( triunghiul crestin din Dobrogea de Nord), Seimeni, Manastirea Maria Magdalena, Histria, Pestera Sf Andrei etc
Fie ca iubirea, armonia, pacea sa va sustina in Tot si Toate!!!!