Atunci cand va simtiti nedreptatiti, suparati, atinsi de o suferinta cititi viata maicutei Veronica sau povestea unui sfant. Nu veti intalni o insiruire de clipe comfortabile, lenese, comode cum poate v-ar placea sa aveti in anumite etape de viata ci veti vedea cu ochi ceresti… munti si prapastii, lupte interioare si exterioare, multa jertfa pentru a trece peste praguri, bucurie, iertare, intelepciune chiar si cand greutatile par ca ii zdrobesc. Si peste toate Soarele interior, Ochii lui Dumnezeu care lumineaza Calea. Mai jos este un mic fragment din viata Maicutei Veronica. Va recomand sa cititi toata cartea, multumind vietii pentru Binecuvantarile ei stiute si nestiute!!!!
Un vis minunat în aburii Marţolicăi
Într-o noapte, când dormeam în iesle, am avut un vis minunat. Mă făceam pe o câmpie cât cuprinzi cu ochii. Parcă eram cu tetea (bunicul după mamă care trăia şi nu ştia nimic de mine, că se dăduse zvon că-s dată la cineva în alt sat vecin, de crescut) şi altcineva nu mai era. Aud o voce:
“ Coboară Mântuitorul pe pământ”!
Deşi nu era nimeni cu mine decât tetea, strigam cât puteam că, coboară Mântuitorul pe pământ. Şi uitându-mă să văd de unde vine, am văzut în văzduh o Biserică toată de sticlă, nu prea mare şi-mi închipuiam că acolo trebuie să fie Mântuitorul. Am început să strig cât puteam: “Doamne Iisuse Hristoase, nu coborâ pe pământ ci coboară pe mâinile mele!” şi ţineam mâinile întinse.
Văd că Bisericuţa se lăsă aşa cum rugasem pe Domnul, adică pe mâinile mele. Se deschidea uşa şi în Bisericuţă am văzut o iesle cu fân. În mijlocul ieslei sta un prunc gol, cu raze de lumină de jur împrejur. Era aşa de frumos că nu se pot spune. Se juca cu mânuţele în gură şi cu ochii se uita la mine şi râdea. La capul Lui stătea Maica Prea Curată, aşa de tânără ca o copilă de cincisprezece ani şi-i ţinea Pruncului în jurul capului un voal foarte fin.
Dimineaţa m-am sculat aşa de fericită, că îmi aduc aminte cum am sărit din ieslea vacii şi nu ştiam ce să fac, căci încă nu se luminase de ziuă. Auzeam cum scârţâie zăpada sub picioarele mele, dar n-o simţeam şi rupeam crengi de salcâm pentru foc şi cântam. Ţaţa Ionica zicea că am înnebunit dar eu eram în culmea fericirii.
Aveam atâta căldură în bucuria mea, măcar că eram în cămăşuţă, cu capul gol şi cu picioarele goale, dar vedeam că se topeşte zăpada sub tălpile mele. Oamenii ziceau că ar fi fost în noaptea aceea un ger straşnic… Am văzut că în faţa bucuriilor Cereşti toate se arată neputincioase. De câte ori aveam parte să fiu musafirul Marţolicăi, deşi grajdul era fără uşi şi cam dărăpănat în partea cealaltă, în capătul celălalt eu eram tare fericită, căci nu rareori vedeam o Lumină argintie care mă adormea cu un somn dulce.
Cumnatei mele fiindu-i frică să nu ştie vecinii de felul odihnei mele, s-a hotărât să mă bage într-un chiler, unde zicea că să-mi aştept moartea. Pe când stăteam în acest chiler, nimic având mai mult decât Icoana Maicii Prea Curate şi perna, a venit ţaţa Aneta, cealaltă soră mai mare a mea, să-mi ia singura pernă ce-o aveam, căci zicea că trebuie să-şi împlinească zestreacă se căsătoreşte. Eu am început să plâng şi-i ziceam că doar atâta am şi eu şi asta-i de la nana. Ea s-a necăjit pe mine şi mi-a luat faţa de la pernă, aruncându-mi coşul ei, de s-a făcut tot chilerul numai pene. Am început din nou să plâng şi vorbeam cu Maica Domnului din Icoană, zicându-i:
“Maica Domnului, numai Tu mi-ai mai rămas”!
Atunci am auzit un oftat ce ieşea din Icoană şi aceste cuvinte:
“ Nu mai plânge, vei fi mai fericită ca toţi”!
În acest chiler am stat două veri şi două ierni, hrană fiindu-mi privirea spre Icoana Maicii Sfinte, căldură de asemenea. Şi toată îngrijirea ce trebuia să aibă un copil la vârsta ce-o aveam era, zic, privirea spre Maica Domnului – Milei care îmi împlinea totul.
Cu păduchii am dus-o mai greu, căci aveam un păr mare şi n-aveam cu ce mă pieptăna, căci în chilia mea nu se găsea nici pieptăne, nici apă, nici săpun. Îmi aduc aminte cu groază cum îi spuneam Maicii Domnului: “Maica Domnului, nu mai pot, mor!” Şi adunam păduchii cu mâna şi-i dădeam pe geam afară. Ah, doamne, că mulţi şi mari mai erau! În necazurile mele începeam să p1âng după mama, zicând: “Maica Domnului, mama mea când trăia mă spăla, mă pieptăna, dar tu de ce mă laşi acum, că mama mea m-a lăsat în grija Ta!”? Dar de îndată îmi era frică că pleacă şi Maica Domnului de la mine şi începeam s-o sărut, s-o mângâi cerându-i iertare.
După o vreme m-am obişnuit cu păduchii; îmi aduc aminte că-i spuneam Maicii Domnului: “Nu-i aşa, maica Domnului, că Tu mi-ai trimis păduchii ca să am de lucru? Căci dacă oamenii m-au părăsit, măcar ei să stea cu mine!”
De la o vreme nu mă mai mâncau de loc. Stăteau ca leşinaţi. Îmi aduc aminte că spuneam păduchilor: “Mai dormiţi, că aţi mâncat destul! M-aţi lăsat fără pic de carne pe mine! Ah, dacă m-ar vedea mama acum, cred că ar muri de durere!” căci eram oase goale, învelite cu piele. Norocul meu era că n-aveam haine pe mine decât cămăşuţa rămasă de la mama, căci cred că nu le-aş fi putut duce, aşa eram de slabă.
Odată m-am urcat la o fereastră şi am început să cânt aşa:
”Moartea îmi vine dar nu-mi pasă, moartea în suferinţă e mult mai frumoasă!..” Îl ştiam de la şcoală. Auzindu-mă ţaţa Ionica, vai de pielea mea ce bătaie am luat! Căci zicea că o fac de ruşine. Mai târziu am auzit că spusese peste tot că m-a dat de crescut la o familie. Eu nu-i ieşeam din cuvânt, îi luasem fricacăci mai venea şi mama ei şi frate-su şi la toţi eram toba bătăilor. Nu putea nimeni să mă vadă. Ajunsesem ca un sălbatic. Capul îmi era măciucă învelită cu o pâslă, că părul era una cu păduchii şi încurcat de nu se mai vedeau firele de păr. Cred că dacă m-aş fi uitat într-o oglindă, m-aş fi speriat singură de mine, căci numai cât mă pipăiam mă îngrozeam. Câteodată îmi venea dorul să mă văd între copii şi să mă joc. Dar când mă uitam ce sânt, îmi trecea toată pofta. Parcă îmbătrânisem chiar, aşa mă simţeam. Cred că mă şi prostisem, căci nu se explică altfel.