Stiu ca vrem cu totii sa fim inconjurati de copiii gifted, copiii-munte, copiii altfel insa cred ca este mult mai important sa ne uitam la copiii nostri nu cu ochi competitionali nici cu foarfeca comparatiilor nici cu asteptari uscate ci simplu cu iubire, bucurie, unime. Am observat ca Sarra imi dezvaluie momentele ei ceresti cand zboara sau calatoreste in lumi subtile sau vorbeste cu entitati sau simte ceva aparte atunci cand suntem in parcuri, pe munte, in apa… in viuri in care nu ma percepe ierarhic ci doar ca un spirit cu care se afla in aceeasi clasa evolutiva impartasind din aceeasi banca. Stii cum te-am ales ca mama? Imi amintesc cu drag de acest moment …..eram undeva in Tineretului si era micuta, abia mijise…..cum Sarra? Eram intr-o camera mare, mare cu multe televizoare si puteam sa vad mama si destinul, mama si destinul si am intrat de multe ori acolo pana cand te-am ales.
Copiii se dezvaluie foarte frumos in natura pentru ca ea, Geea cu toate frumusetile ei este un maestru minunat. Anul trecut mergand in tabara Bucurania alaturi de 18 copiii am observat ca frumusetea regasirii, conectarii, elanurile bucuriei au fost atat de mari incat la Pietrele Doamnei micutii-giganti nu au simtit oboseala, au avut aripi as spune astfel ca au ajuns primii inaintea adultilor, fara efort, spirala unimii cea care leaga Cerul de Pamant ajutandu-i sa se bucure de verde, drumetie, pietre vorbitoare, zambete, drag, deschideri de Sens. Fara competitie cu reala bucurie ei au creat splendide varfuri de munte in interiorul nostru conducandu-ne catre multe salturi de intelegere. La fel s-a intamplat si in Bucegi si chiar in Ceahlau insa ceea ce vreau sa va spun este ca fiecare copil isi are propriul lui munte interior. Nu inseamna ca daca nu mai vor sa urce sunt mai putini mareti. Pot avea un munte interior format din alte trei bucurii sa spunem balet-scris-desen sau tenis-citit-crosetat poezii in natura sau mers cu trotineta-aikido-lego de aceea nu-i fortati, lasati-i sa simta bucuria urcatului atat cat vor si ei. Dupa multe vieti atingem Everestul interior insa acest lucru nu inseamna ca e mai putin frumos si radiant, varful Omu.
De multe ori cand tipa ca nu mai vor sa urce…. ei ne dezvaluie propriile noastre limite ca parinti, familie in a urca prin virtuti pe muntele interior chiar cand realizarile exterioare exprimate prin case, masini sunt mari?!!!!Reflectati….
Veti vedea ca de la o etapa la alta se activeaza in ei, micutii maestrii….. noi cautari desfacandu-se daruri vechi ce tin de alte vieti care acum revin imbracate in alte nuante sau daruri noi pentru acest Acum, care pot fi coborate aici chiar de catre ei.
De multe ori se fac treceri subtile la de pianul fizic-scrisul tangibil-uitatul pe pereti la pianul cosmic-scrisul pe sufletul Universului-contemplatia pura. Foarte multe daruri nonfizice capata un grai aparte in aceste vremuri.
Cumva impinsa de parintii mei am facut multi ani de pian, actorie si am scris poezie urmand ca in vremea coacerii pianul fizic pe care o vreme l-am urat sa se transforme intr-un vals al mainilor fara de care sa nu intru in scrierea conectiva. Am nevoie sa mangai energia, sa ma plimb pe niste clape invizibile pentru a da drumul unei melodii divine…deasemenea am observat ca viul cuvintelor inca mai este acolo….poezia cosmica curgand altfel….fara sa treaca prin corpul durere ea fiind acum doar contemplatie, frumusete, fuziune cu divinul. De multe ori nu simt nevoia sa o scriu sa o prind in borcanele cuvintelor ci o las doar sa treaca prin mine luminand cu bucuria ei, culoarele interioare.
Nu mergeti cu asteptari catre micutii maestri obligandu-i sa se manifeste sau sa urmeze ceea ce le-ati setat, spus, ceea ce credeti ca este spre binele lor. Lasati-i sa aleaga, sa se exprime, sa se dezvaluie fara sa le puneti catuse.
Duminica pe 29 aprilie eram pe drumul spre cabana Postavaru….cu patru copilasi. Padurea ne-a matasit drumul intr-un fel minunat astfel ca efortul nu parea a fi mare pentru cei mici. Faceam mici opriri ca sa ne scaldam sufletul in verdele frumos, radiant, minunat insa cu toate acestea o fetita de 9 ani a izbucnit in plans spunand ca nu mai poate. Parintii au insistat in fel si chip…..astfel ca straduindu-se, plangand, cu oftat dar si lacrimi a mai inaintat o vreme. Precizez ca doi dintre copiii incluzand si fetita care plangea nu aveau experienta drumetiilor iar acest vals frumos parea destul de lung pentru cei care erau la inceput. Parintii ei accentuau sa mergem pana la capat insa inaintarea se facea din ce in ce mai greu.
Ne-am oprit intr-o micuta poienita si le-am spus fara sa existe vreun tablou, nume, indicator. Am ajuns cu totii in Poiana Bucuriei pe chiar asa o botezam acum. Aici este varful muntelui nostru. Mancam, ne limpezim, meditam si apoi ne intoacem. Am simtit ca totul s-a inviorat capatand multe zambetele. Deodata muntele nu mai era fioros si lung ci era un munte al veseliei, caldurii, unimii.