Cand am ajuns la Techirghiol dupa ultimele mele vizite aici care au fost intre 10 si14 ani( adica au trecut mai bine de 35 de ani) am simtit bucuria copilariei, mi-am amintit de tata si de cum pluteam ca florile pe apa sarata, am rasfoit tolba cu amintirile legate de Cobadin si Constanta ( locurile in care am stat pana la 19 ani), m-am animat la noul chip al statiunii, am salutat cu tot dragul salba de beneficii pe care o aduce in viata noastra namolul sau acest elixir minunat si m-am lasat condusa de micile adanciri pentru a simti viata blanda de aici. Intr-un mod minunat pe plaja unde oamenii folosesc aurul negru adica namolul ceva s-a schimbat, corpul umbra al locului a fost spalat de meditatii, rugaciunii, comuniuni cu Soarele nu mai simteai tristetea, apasarea, batranetea ci bucuria unei noi veri interioare, freamatul acestui Acum, comuniunea cu soarele, namolul, lacul sarat.
Si mai adevarat este ca doamnele impartaseau despre Shambala ( si nu despre medicamente) despre meditatiile pe care le faceau, bucuriile rugaciunii, freamatul dezvelirii. Oriunde te plimbai micile grupuri povesteau cate ceva despre viata lor spirituala de parca cineva ne chemase aici, cercuri diferite care fuzionau fara sa stie in verticala, pentru a ne bucura de lacul sarat, de minunile pamantului, de Soarele bland, pentru a activa o noua petala din floarea acestei statiuni. Un sentiment de Acasa a invadat ziua de 1 sept si amestecul de copilarie, curgere, unime a fost prezent de la inceput pana la sfarsit, innaripand ochiul interior.
Undeva in mine stiam de la mama ca oamenii de peste 60 de ani vin aici insa intr-o dimineata din vara aceasta am simtit chemarea vie a radacinilor si mai ales a namolului si asa am ales sa stau cateva zile la Techirghiol si nu in alta parte. Si am descoperit o statiune frematoare nu stinsa, plina de culori, neatinsa de cluburi, scandaluri si manele…ci de o liniste vie, calduroasa, contemplativa. Stand si privind lacul am simtit ca si alti innaripati s-au adapat din bucuriile simple, din imbratisarea namolului, din viul Techirghiolului. Si cautand pe net am descoperit bucuria contemplativa a marelui scriitor Mircea Eliade, casuta lui de aici, povestile lui pline de fosnet si mireasma. De undeva de sus …de pe muntele divin, toate aceste reamintiri tes un trup al locului, o tulpina din care vor tasni noi flori talcuitoare, noi rodiri. Daca ar fi sa caut un loc in Dobrogea sacra in care sa stau toata vara adancindu-ma in contemplatie, scris, recreatie, Techirghiolul ar fi unul dintre ele pentru ca aici simti ca in triunghiul descris de lacul sarat, namol si Soare…insasi Intelepciunea rodeste.
Daca ati ajuns aici vizitati Gradina Botanica, casa memoriala Mircea Eliade, manastirea Sf Maria si mai ales nu uitati sa va bucurati de minunile namolului. Mai jos am asezat …cateva reamintiri ale marelui scriitor Mircea Eliade, un real covor de bucurii care va poate conduce pana aici la Techirghiol.
…….
Eliade si-a petrecut aici ani buni ai copilăriei, mai întâi la Cernavodă, unde tatăl său, ofiţer de infanterie, fusese detaşat, apoi la Techirghiol… S-a îndrăgostit iremediabil de lacul sărat şi misterios, de orăşelul cu iz oriental şi de împrejurimile pitoreşti.
Timp de cinci ani, între 1912 şi 1917 şi-a petrecut toate verile la Techirghiol, acolo unde tatăl său a construit şi o casă, Vila Cornelia (n.r. şi nu Claudia cum s-a spus adesea), botezată astfel după sora viitorului mare scriitor.
Amintirile acelor timpuri au fost evocate ani buni mai târziu, în opera sa “Memorii”. Deşi foarte tânăr, Eliade nu a uitat niciodată prima sa întâlnire cu Techirghiolul: “Aveam cinci ani, când apropiindu-ne de Gara Constanţa, am văzut din tren, pentru prima dată, marea…. Eram încă foarte copleşti de această întâlnire, când tata ne-a urcat în autobuz şi am pornit spre Techirghiol. Foarte curând am pătruns într-un câmp de maci şi albăstrele şi a început să miroasă a flori uscate, a praf şi a sare. Aspiram surprins aerul acela exotic. Apoi a început să miroasă ghiolul, miros, tare, greu, de pucioasă şi gudroane, dar tot atât de elixirant. Autobuzul s-a oprit la intrarea în oraş, la Hanul lui Vidrighin iar ghiolul zăcea scăzut şi uleios între mlaştini de nămol”.
În acel an 1912, Techirghiol era oraş doar cu numele: doar câteva clădiri moderne şi elegante iar restul, case simple. Era o aşezare însă de un farmec aparte: “Câteva clădiri mai arătoase, un hotel modern, câteva hanuri, stabilimentul de băi fierbinţi… şi 4-5 vile. Sus pe deal, nevăzute din şosea, se întindeau bordeiele tătăreşti”.
Mircea Eliade, fratele său Nicolae Remus şi sora Cornelia erau duşi în fiecare zi la băi, pentru a li se întări organismul: “Dimineaţa făceam mereu băi calde de nămol. Tata spunea că băile ne epuizează şi de aceea sunt miraculoase, pentru că obosesc omul până la măduvă şi silindu-l să se odihnească, îl fac mai zdravăn şi sănătos”.
După 1917, familia Eliade nu a mai putut veni la Techirghiol din cauza războiului. S-au întors doar o dată pentru a găsi vila distrusă, după ocupaţia trupelor bulgare. Mircea Eliade şi-a petrecut următorii ani ai copilăriei în alte locuri dar amintirea misteriosului Techirghiol nu a dispărut niciodată: “ Din acele vacanţe mi-a rămas acum amintirea amurgurilor târzii, pe care le aşteptam pe deal. Se vedea ghiolul până la Eforie şi Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaş sprijinind cerul, se înălţa marea. De la bordeiele tătăreşti venea fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rândul acel fum înecăcios a întruchipat prezenţa Dobrogei, prolog la O mie şi una de nopţi…”
…..Sursa: http://www.black-sea.travel