Cand privesc infinitul vad doua lacrimi tinandu-se de mana si de fiecare data simt puterea lor in nelimitare, harul lor in lucrare.
Nu aruncati lacrima in poala slabiciunii.
Ea este insasi muntele urcat, insasii varful dezvelit.
Aceasta este transpiratia intru Domnul, sa plangi cu bucurie in altarul recunoasterii de Sine, sa plangi iubind.
Cunosc multi oameni frumosi care se feresc sa lacrimeze desi cununa de lacrimi reintregeste sufletelul, alintandu-l, limpezindu-l, ajutandu-l sa straluceasca.
Nu zagazuiti izvorul Domnului cel care va spala trecerea, va limpezeste pasul…..va sustine.
In lacrima durerii am venit, in lacrima bucuriei crestem, in lacrima iubirii ne intoarcem.
Un lant de intelegeri purtate de lacrimi …si insasi Infinitul regasit.
Frumos!!!O imagine de vis, ce se regăseste în fiecere dintre noi, dar pe care o recunoastem cu greutate, atribuindu-ne caractere de indiferenti si insensibili,crezând că asa vom fi mai putin vulnerabili. Multumesc!
Minunat, mulțumesc Cami!