Cipru este o insula bilobata compusa din partea turca, lobul stang yang-ul si partea greaca, yin-ul, lobul drept. Pasind pe ea simti imbratisarea mamei dar si forta, determinarea, energia tatalui. Si uneori asisti la lupta dintre ei dezvelita de fiecare piatra dar si la atingerea, contopirea, bucuria lor.
Intr-una din zilele petrecute acolo am ales sa ajungem in Trodos un varfulet de munte iubit de multe brauri de zapada, sa ne insotim cu glasul unei manastiri foarte batrane si sa privim Cerul. Drumul a fost jucaus mergand spre varf insa deodata din cauza vremii, cipriotii au inceput sa faca accidente, unul dupa altul si fiecare pas a devenit greoi, agitat, plin de efort astfel ca ne-am decis sa coboram in Nicosia fara sa ne atingem obiectivele spre marea bucurie a Sarrei care era atinsa de fiecare iesire din peisaj a vreunei masini, de orice rotire pe zapada, de toate provocarile care ii amenintau securitatea.
Mami am spus de prea multe ori Tatal Nostru…..Hai sa ne intoarcem….Nu-mi plac aceste accidente.
Am intors ochii luandu-mi la revedere de la manastirea ascunsa ochisorilor nostri si de la varful imbracat in alb si verde si am inceput coborarea insotindu-ne cu o liniste proaspat sosita ca raspuns la alegerea noastra, cu o bucurie minunata, cu multa graire divina.
Ajunsi in Nicosia am ales sa vizitam si partea turca a orasului desi aerul, peisajul, granita nu ne imbratisau deloc. Pasind aici am simtit stransoarea, teroarea, violenta cateva pagini de istorie care se activasera imediat ca un discurs ce venea de departe si cerea sa fie limpezit in apele lui Acum. Inaintam cu greu simtind pe sira spinarii, aerul rece atins de multe tipete, batalii, agresivitati. Am vrut sa parasesc repede locul insa o catedrala zvelta, frumoasa, atingatoare de Sens ma chema intr-un fel discret dar si puternic si undeva in chiar bratele ei un moment cosmic s-a dezvelit deodata minunat, neasteptat, coplesitor…….dansul dervishilor. Am apucat doar sa multumesc Cerului si m-am contopit cu povestea lor…..
(Cuvantul persan darwish (in trad lit. “pragul usii”) acceptat in araba si turca (dervish) descrie de fapt sufistul aflat la poarta iluminarii. Unii considera ca originea cuvantului sufi este data de pelerinele din lana ale acestor asceti in timp ce altii il asociaza cu grecescul “sofos” = intelepciune. Cuvantul Sama care in lb araba inseamna a asculta era o practica sufista de a asculta muzica si cantari care sa apropie misticul de Dumnezeu. Dervisii Mawlawi combinau sama cu dansul. Unii dintre ei cereau ca la propriile funeralii sa nu existe bocitori ci sesiuni Sama care sa le celebreze intrarea in viata eterna.Se spune ca semnificatia filosofica a rasucirii provine de la povestea comerciantului care murmurand numele lui Dumnezeu si incepand sa toarca lana realizeaza ca numai o miscare continua poate crea un fir uniform si orice gest neuniform poate rupe firul, aceasta fiind nu doar o explicatie a vietii si a existentei ci si o trezire intr-un plan mult mai inalt al constiintei.Dansul Dervisilor este un exemplu de dans pur, ritualul facand parte dintr-o ceremonie musulmana numita “Zikr” al carui scop este glorificarea Divinitatii si cautarea perfectiunii spirituale.
Dervishii poarta deasupra hainelor o pelerina neagra (khirqah) simbolizand mormantul si o caciula inalta din par de camila (sikke) reprezentand piatra de mormant. Pe dedesubt se afla hainele albe de dans constand intr-un gen de fusta cloche larga(tannur) si o vesta scurta (destegül). In timpul dansului, in momentul “inaltarii” dansatorii isi arunca vesmintele negre ale mormantului aparand in albul iradiant si stralucitor al reinvierii. Liderul ordinului va avea ca semn distinctiv o esarfa verde infasurata la baza palariei.
Zona de dans este circulara si totul e asezat in functie de un plan central simbolizand Universul. Semnificatia filosofica a rotirii in cerc se bazeaza pe ideea de ciclicitate: lumea incepe intr-un anumit punct si se incheie in acelasi punct , de aceea dervisii stau in cerc ascultand muzica , apoi se ridica incet, si se misca usor pentru a-l saluta pe invatator. Dervishii isi incep sama plimbandu-se de trei ori in jurul semahanei (zonei de dans) dupa care, isi arunca mantiile negre ce reprezinta mormantul pentru a tasni in hainele albe in aceeasi maniera in care sufletul lor va parasi aceasta lume. Ei isi pastreaza spatiile individuale si incep sa se invarta ritmic. Isi dau capul pe spate ridicandu-si palma dreapta ca simbol al daruirii si acceptarii , al relatiei pamant-ceruri. Ritmul muzicii se accelereaza iar ei se rotesc din ce in ce mai rapid, moment in care dansatorii intra in transa in incercarea de a-si pierde identitatea si a se uni cu Cel Atotputernic. Apoi, se aseaza, se roaga si reiau dansul. Ceremonia se incheie cu o rugaciune si o procesiune. Sursa: http://egiptulblog.yolasite.com/cultura-si-arta/tanoura-si-dansul-darwish-ilor-sufisti)
Privind acest dans si mi-am reamintit toate atelierele conective pe care le inchideam rotindu-ma tandru in jurul axului celest imbratisarile spiralate, nuntirea cu Cerurile. Veneam acasa si simteam nevoia sa ma invartesc activand in plinul bratelor Graalul si in Cupa, Recunostiinta.
Acum priveam dansatorii aparuti din viul timpului fara de veste si paseam in ritmul lor unind Cerul si Pamantul, descriind Sfera, valsul in Impreuna-Una, Fuziunea.
Desi spectacolul a tinut putin, corzile mele interioare erau atinse de multe melodii ceresti care inca mai susurau ridicandu-mi pasul.
Aceasta a fost varful zilei, muntele si manastirea, mi-am spus. Si dansul lor …..MINUNAT!