Cand eram micuta imi placea sa admir timbrele insa nu intelegeam placerea febrila de a le strange si a le inchide undeva spunand deloc tandru….Sunt ale Mele.
Eram teribil de nedumerita ca micii colectionari de langa mine nu jubilau cand se uitau la timbre ci doar cand faceau un schimb si unul dintre ei credea ca a fost mai bun decat celalalt.
Mai tarziu i-am urmarit pe colectionari in general, de hartie igienica, de carti, de masini vechi de epoca, de medalii insa ceea ce se repeta in privirea lor era tristetea, un paradis pe dos ca nu aveau tot ceea ce ar fi putut avea din colectia respectiva.
Ii asteptam la masa bucuriei sa impartaseasca insa de fiecare data le lipsea ceva si exact pe aceasta absenta le cadea entuziasmul ….astfel ca invariabil ochii li se goleau la fel si sufletul in minuscula descoperire ca un timbru sao o fotografie inca nu se afla in colectie.
Mai tarziu i-am intalnit pe colectionarii de training-uri psihologice cu aplicatii in business si apoi pe colectionarii de scoli de spiritualitate, ateliere conective, instrumente cu talc.
Ceea ce se repeta in tiparul interior este a avea si ceea ce vezi in privirea lor este …..nebucuria. Ceva lipseste.
Si daca totusi se simt animati de unul din instrumente nu ceea ce a simtit, trait, atins prin lucrare iti vor povesti ci ceea ce se spune despre scoala, cati oameni au venit, cat de scump e cursul, ultimele barfe si alte chestiuni ce tin de orizontala crucii de efemer nimic care sa tina de trairea in Dumnezeu pe care desigur un astfel de vals ti-o poate dezveli.
Verificati in voi ….de ce mergeti la o scoala sau alta, de ce va anima un instrument sau altul?
Care este motivatia?
Si daca nu este autentica, vie, spre evolutie…..degeaba colectionati. Cu fiecare a avea, privirea se va stinge, sufletul va tipa, drumul se va inchide.
Degetul divin ne invita nu sa colectionam in aceasta etapa ci sa unim Noul Cer cu Noul Pamant adica ceea ce traim pe varful interior sa exprimam in viata de zi cu zi cu bucurie, drag, iubire de tot si toate.