M-am gandit sa ma intorc intr-o etapa interesanta din viata mea situata undeva in jurul varstei de 9 ani, o perioada in care facem trecerea de la gaze, albine, copacei, alergat prin gradina si fugarit cocosul la un taram aflat in interiorul meu,  un spatiu dezvelit de o reverie in care doar cartile imi erau foarte aproape si mama. Acesta era triunghiul pe care il iubeam,  eu-mama-cartile… pe tata vazandu-l destul de rar in aceea perioada el fiind mai mult plecat pe mare.

Visul pe care il traiam cu ochii deschisi si care imi aparea ca un film caruia ii apartineam era format din cateva nuclee de lumina in care am patruns abia mai tarziu. E devarat ca el se activase in cupa interioara dupa un eveniment zguiduitor pe care acum il consider o binecuvantare ….insa se intorcea  repetitiv, frumos si cald in toate momentele de liniste, intre doua carti, pe malul marii, in reflectie ca un glas de departe, viu, tacut aducand ceva.

 Eram imbracata in straie de calugarita cu o trusa de limpezit sufletele unind lumile intre ele.

 Precizez ca in familia mea nu a existat o educatie religioasa sau alte elemente care sa ma conduca in aceasta directie.

 Nu imi amintesc vreun drum la manastire sau povesti despre Dumnezeu. Pentru ca tata pleca foarte des in strainatate, mama era foarte atenta cu ceea ce spuneam si faceam pentru ca aveam multi prieteni securisti, stiam ca aveam microfoane si ca eram verificati adeseori… dosarul tatei de multe ori nu era gasit, era ratacit, avea provocari inaintea fiecarei plecari astfel ca tot timpul eu si sora mea eram atentionate sa nu vorbim, sa nu facem nimic din ceea ce ne-ar putea afecta, sa fim vigilente.

 Cand visul imi aparea o mana invizibila ma indemna sa scriu si atunci imi amintesc ca intr-un jurnal de catifea visinie asterneam intr-o descatusare de ceruri  lucruri frumoase care parca imi inundau fiinta, unele stranii altele parca in linia cresterii mele insa toate in dezvelire imi apareau ca fiind minunate.

 Cand ieseam din conul de lumina al scrisului, viata era imbracata in rochii binecuvantate…Pluteam ca in visul meu urmand boltile de lumina care descriau drumul.

 Uneori intram in acest film pentru a urmari si o alta pagina insa drumul se oprea doar anumite elemente deveneau mai puternice, muntii care radiau, aripile de pasare, viul peisajului, sentimentul recunoasterii, ochii sprinteni, opincile mancate de drum, mainile lucrate si trusa care de fiecare data imi dezvelea altceva ca si cum alte si alte daruri urmam sa ating…

 Sentimentul care insotea dezvelirea era bland, cald, stiut…De multe ori simteam ca o mama draga mai mare decat a mea din viata aceasta imi imbraca sufletul cu aceea reamintire.

 La 12 ani indrumata de vis le-am spus parintilor mei ca nu vreau sa merg sa liceul sanitar nici sa fac actoria, literele sau dreptul acestea fiind asteptarile lor ci vreau sa urmez liceul pedagogic si apoi sa scriu si sa ma ocup de oameni.

 Nu era foarte interesanta declaratia mea mai ales ca aveam deja cativa ani de actorie, pian, diplome foarte multe obtinute la diferite concursuri in care eram Recitatoarea astfel ca intregul nor de asteptari pe care tata il angajase in jurul povestii (stralucind in luminile rampei sau fiind avocat celebru sau  profesor renumit care inunda cu faptura lui orasul…) facea ca alegerea mea sa paleasca sau sa fie doar subiect de amuzament.

 Marturisesc ca nu m-am lasat coplesita de valul de frici, amenintari si mai ales de ironiile celorlalti. Ma vedeau lucrand intr-un orfelinat, trista, neimplinita, murind de foame.

 Adeseori mi se spunea sa nu vin sa cer bani daca voi alege aceasta cale.

 Deloc speriata m-am dus la liceu si marturisesc ca cei cinci ani petrecuti intr-un alt triunghi al marii-studiul omului-printre rasetele copiilor au descatusat ceva minunat, ceva ce inca imi mangaie interiorul, il umple de talc, il coloreaza. Imi amintesc ca ma trezeam dimineata si meditam asupra talentului nestiind cum sa-i spun profesoarei de psihologie ca Mozart nu citea atunci cand canta divin si ca desigur talentul e slefuit in mai multe vieti. Ma gandeam…..oare de ce aceasta disciplina nu patrunde mai adanc?Si alte intrebari stateau agatate in pomul interior insa incercam sa nu-i sperii pe profesori.

 Apoi am ales sa devin o eleva constiincioasa, mi-am incuiat darurile in seiful interior, am vrut sa uit visul, am inceput sa rad de cele asa zis religioase, cresteam note frumoase si concursuri  pana cand intr-o zi din ultimul an de liceu o boala stranie m-a sagetat transformandu-va rapid intr-o epava mergatoare care nici la scoala nu mai putea face fata nici de viata nu se mai putea bucura.

 Imi amintesc ca priveam luna caci sufeream si de insomnie si mi se parea o minune sa poti dormi si atat de greu sa fii sanatos. Parintii erau rapusi de caderea mea, de cele 3 morti prin care trecusem, de accidente si toata salba de provocari care nu se mai terminau iar eu ma plimbam ca o stafie intr-un patrat al asteptarilor nestiind cum sa rup lantul. Dupa aproape un an in preajma bacalaureatului …..privind o icoana mica, o vedere cu ochii maicii in lacrimi……am inteles deodata. Intr-una din nopti zburand peste un foc deloc prietenos , chemand-o in grai divin pe Mama…si fuzionand cu ea, m-am trezit altfel.

 Reveria copilariei se intorsese iar acest nou imbold m-a ajutat sa merg la facultatea pe care mi-o doream si sa incep valsul cu cerurile activand un nou triunghi….scrisul automat-manastirea Frasinei-psihologia altfel.

 Zilele erau dedicate bibliotecii, week-end urile manastirii iar in restul timpului ma intalneam cu oameni frumosi, profesori, maestri, cautatori de sens cu care in dezvelire, pluteam….

 Pentru ca nu am vrut sa raman invatatoare, am fost dusa sa stau intr-un apartament plin de igrasie si limaxi undeva la Straja in Bucuresti, as spune o grota rece si stridenta insa minunata pentru mine care in sfarsit eram departe de parinti, de asteptarile lor, in sfarsit puteam sa merg la manastiri si sa studiez in continuuu, in sfarsit puteam sa scriu zile intregi, in sfarsit puteam sa exprim acele lucruri pe care le tineam zagazuite.

 Iubeam intoarcerea la mare in versul reflectiei insa libertatea mea pe langa limaxi mi se parea mai frumoasa.

 Aici am nascut multe carti pe care le-am pierdut insa acest lucru nu m-a afectat …..stiam ca sunt doar exercitii de scriere dar si indrumari frumoase pentru sufletelul meu care se isi desfacea razele din aproape in aproape.

 In anul doi destul de frustrata de lipsa de inaltime a profesorilor si mai ales deloc innaripata de cursuri …..intr-un moment de nemultumire mi-am activat o meningita. Era ca o poarta pe care o chemasem, cumva a saptea intalnire cu moartea si chiar ma gandeam ca daca in alte dati ma intorsesem….acum nu mai avea rost. Totusi apropierea de ea….a deschis cele doua vise in mine ca niste flori de lumina si intr-o zi de vineri cand durearea atinsese apogeul am inceput deodata sa ma rog cu lacrimi si fierbinteala nemaiesind decat dupa trei zile din aceea stare si atunci complet refacuta.

 Marturisesc ca in prima zi am simtit cum parca mi se face o curatare, o limpezire, a doua zi deja stiam ca eu alesesem Calea si ca era de dorit sa continui iar a treia zi primisem…. ceva …ceva ce atunci nu puteam traduce in registrele lumesti insa cumva intuiam ca voi rescrie sau voi initia sau voi contura un capitol nou in peisajul psihopedagogiei. Simteam ca se asezase ceva frumos in cupa interioara si nadajduiam ca drumul va fi altfel. 

 Asa m-am intors la facultate ascultand de data aceasta mai mult Cerurile si mai putin profesorii. Si era minunat sa ai note cu umor dupa cum ma animau disciplinele, cand 10 cand 5 nu altele intre ele……  imi placeau aceste zigzaguri, erau muntii si vaile pe care le iubeam …astfel ca deodata eliberata puteam sa studiez grafologia, prozopologia, hipnoza, acupunctura, presopunctura, sa fac invatare experentiala, sa ma apropii de ortodoxie, sa postesc cu bucurie de trei ori pe saptamana, sa imbratisez copacii, sa scriu conectiv, sa vorbesc cu desteptatori, sa creez tablouri din piele, pe scurt sa ma scufund in toate chemarile, de la 18 ani trezite insa cumva abia in acel timp, mai aproape de mine.

 Stiu ca am lasat darurile sa mi deseneze viata cativa ani, intrand in transe frumoase si iesind altfel…..adeseori.

 Intr-o zi insa …eram trainer serile, dupa o astfel de intrare intr-o stare aparte si dezvelire a caracterului omului uitandu-ma doar pe un esantionul grafiat propria manu, am decis….sa nu mai folosesc curgerea, jetul, rapirea in Ceruri pana cand nu voi sti cine vorbeste prin mine.

 Mi-am ferecat din nou daruletele si am inceput sa folosesc chestionarele, intrebarile, lucrurile stiute. Era liniste in exterior insa eu ma simteam extrem de neimplinita. Parca tot pomul interior plangea neudat insa eu tineam mortis sa fiu pe cai batatorite, cu  joburi si colaborari aducatoare de bani, o casnicie bifata la varsta pe care o consideram optima, prieteni care exprimau obisnuitul, literatura egotica, calatorii pentru a mi dezvolta cariera si multe cursuri bune de pus in CV.

 Trecusera cativa ani si intr-o dimineata…. coliviei i s-au rupt zabrelele….iar eu am inceput sa arunc parca tot ce stransesem cu sudoare…..am inceput sa ma eliberez, cautand un ceva ce la inceput a fost o scoala de spiritualitate, apoi inca una, apoi inca una…apoi scrisul conectiv s-a intors si am zamislit Coeficientul Multi, marele meu indrumator celest urmand ca apoi sa ma  asez pe Cale, recunoscand buclele existentiale, imbratisandu-le si apoi urcandu-ma pe cai de lumina cu multa bucurie si urmand Drumul.

 Vocatia este un copac cu daruri si intelegeri care se dezvaluie in triunghiurile vietii sustinand schimbarile, mangaind provocarea, aratand Calea.

Nu urmati asteptarea mamei nici vocea tatalui ci doar luminita care va arata propriul pomisor din gradina universala. Udand aceasta deschidere din voi, veti simti forta reamintirii, bucuria lui Acum, insasi implinirea.

Va invit pe www.job360.ro sa va jucati cu testul triunghiului. Nadajduiesc ca acest mic exercitiu de recunoastere la care se adauga introspectia si consilierea vocationala sa va ajute sa va plamaditi Povestea.