Antonie cel Mare-Ava Macarie-Sfantul Pavel

Cuviosul Părintele nostru Antonie era de obârșie egip­tean, născut din părinți de bun neam, care aveau avuție multă; și fiind ei creștini, creștinește îl creșteau și pe el. Pe când era mic, se afla la părinții lui, necu­nos­când pe alt­ci­neva mai mult decât pe dânșii și casa lor.Dar după ce a crescut și s-a făcut mare, sporind cu vârsta, n-a voit a învăța carte și a fi cu ceilalți copii; și ca un adevărat creștin, mergea cu părinții săi la bi­serică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părin­ților și luând aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar având ne­nu­mărată bo­găție, nu supăra pe părinți pentru hrană deosebită și scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula și nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinților lui, rămânând singur cu o soră mai mică și fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă și de sora sa. Dar n-au trecut șase luni de la moartea părin­ților lui și ducându-se la biserică, după obicei, îndrep­tân­du-și mintea, gândea cum apostolii, lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalți vân­zându-și averile lor, le adu­ceau și le puneau la pi­cioarele apostolilor, spre a le împărți celor care aveau tre­buin­ță; apoi gândea la aceasta, câtă răs­pla­tă este pregătită acestora în Ceruri.

Acestea gândind el, a intrat în biserică și se în­tâmplase atunci de se citea Evanghelia, și a auzit că Domnul a zis bo­ga­tului: „De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți toate averile tale și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie și vei avea co­moară în Ceruri”. Atunci Antonie, ca și cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinților și pentru dânsul s-ar fi făcut ci­tirea, ieșind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoși, și care erau trei sute de pă­mân­turi bine ro­di­toare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul și pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mișcătoare vânzându-le și adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puțin pentru sora sa, a intrat iarăși în biserică și auzind în Sfânta Evan­ghelie pe Domnul zicând: „Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine”, a ieșit din biserică împărțind săracilor și ar­gintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredințând-o unor cunoscute și credin­cioase fe­cioare ca s-o crească și să petreacă acolo, el se în­­de­letnicea pe lângă casă în nevoințe și pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mănăstiri și nici un monah nu știa pustia cea depăr­tată, ci fiecare dintre cei care voiau viața cea retrasă se nevoia deosebit nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie un bătrân care din tinerețe se nevoia în viața mo­na­­hicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună; deci mai întâi a început și el a petrece în locurile apro­piate de satul său. Și nu numai pe acesta l-a râvnit, dar dacă ar fi auzit că se afla cineva dintre cei sâr­gui­tori și îmbu­nă­tățiți într-un alt loc oare­care, se ducea și îl căuta, ca o albină înțeleaptă ca să soarbă flo­rile, și nu se în­tor­cea la locul său până ce nu-l vedea pe acesta; apoi, ca o merinde luând fapta bună de la dânsul, se în­torcea acasă.

Petrecând acolo în acest chip, își iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinților săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul și toată sârguința s-o aibă spre cău­tarea pustniciei. Au­zind că Apostolul zice: „Iar cei care nu lu­crea­ză să nu mănânce”, pentru aceea lucra cu mâi­nile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cea­laltă o da să­ra­cilor, și se ruga adeseori, auzind că liniș­ti­to­rului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu ră­mână neînțelese de dânsul, ci toate să le țină minte; și astfel să i se facă mintea în loc de cărți.

Astfel petrecând Antonie, era iubit de toți; el se su­pu­nea celor îmbunătățiți, către care se ducea, și-i iubea pe toți; apoi de­prindea în sine sporirea faptei bune și pust­ni­cia fiecăruia, pri­vind pe a unuia cu bucurie, ur­mând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni, și învăța de la unul pri­ve­ghe­rea, iar de la altul cins­tirea; după aceea, se mi­nuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea și cul­carea pe jos și reaua pă­ti­mire, vedea blândețea unuia și în­de­lunga răbdare a altuia; în sfârșit, urma după a tuturor bună cre­dință întru Hristos și însemna dra­gos­tea ce aveau între dânșii unii către cei­lalți. Astfel, plin de pildele faptelor bune, se întorcea la lo­cul sihăs­triei sale. Deci adunând în sine multe de la fie­ca­re, se sâr­guia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci toți cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obișnuință, văzându-l astfel, îl nu­meau iubitor de Dumnezeu. Și unii ca pe un fiu, iar alții ca pe un frate îl salutau.

……………

Mergand in Egipt am descoperit un triunghi al Marilor Sfinti care s-a dezvelit intr-un mod minunat. Era miercuri si inainte sa ajungem la Marea Piramida ne-am oprit la Ava Macarie, intr-un loc binecuvantat unde am simtit puterea moastelor Sfantului Ioan Botezatorul, am pus mana si ne-am rugat la cei Trei Macarie si ne-am simtit primite, imbratisate, iubite de cei 49 de Martiri. Parea ca glasul acelui loc este atat de puternic incat cand am plecat de acolo ne simteam plini, fericiti, recunoscatori. Soarele Iubirii mijise intr-un mod minunat, calugarul care ne-a fost indrumator fiind plin de caldura, bucurie,intelepciune. La Ava Macarie, muntele interior urcat cu smerenie, iubire, jertfa graia prin fiecare pas, indemandu-ne sa continuam Drumul fara Indoieli, Cracneli, Orgolii. O pace aurita ne-a coborat in suflet si in mai multe momente am simtit prezenta ingerilor care ne animau ochii si ne faceau sufletele sa zburde. Simteam o imensitate ca se activase in noi…o extindere, o dilatare si o unime care depasea acest timp,….ne unea cu Dumnezeu.

Intuiam ca Ava Macarie ne va deschide si alte porti si asa a fost…vineri am inchis triunghiul mergand la pestera Sfantului Antonie cel Mare si apoi la locul in care s-a nevoit Sfantul Pavel. Urcand pana la Pestera am simtit ca drumul acesta atins de oboseala, arsita, transpiratie este un fel de Golgota interioara care ne apropie de Centrul Nostru de Miez de Omul cu O mare. Paseam facandu-mi iertarile, lasand la baza pacatele, greselile, uitarile, judecatile, atasamentele. Si din cand in cand in micile opriri mijeau sorii interiori si varfurile de intelegere. Si urcand cu smerenie-blandete-iubire descopeream prin fiecare triunghi de virtuti o stralucire, o bucurie, o intelepciune prin care ne uneam mai lesne cu Cerul. Si asa am ajuns la locul aurit unde Ava Antonie cel Mare s-a nevoit…..Pestera micuta si stramta aflata intr-un munte urias parea ca este insasi ochiul divin stralucind in Triunghi iar locul in care s-a nevoit Sfantul era o o cruce de lumina ce te indemna sa te verticalizezi pentru a cunoaste Varful. Apoi am mers la locul unde s-a nevoit Sfantul Pavel.

…………….

Este greu de crezut că cineva ar fi putut fi atât de însetat de prezența lui Dumnezeu încât a fugit definitiv de lume intr-o pustie arsitoasa si deloc prietenoasa pentru a înălța rugăciuni neîncetate la porțile Cerului… Și totuși, Sfântul Pavel Tebeul a reușit. Și s-a rugat Domnului să nu-l găsească nimeni, pentru ca întotdeauna să rămână cu mintea și cu inima în legătură cu Mântuitorul. Născut în Tebaida (Egipt), din părinți creștini, cu o situație materială foarte bună, Pavel Tebeul a fost inițiat încă din copilărie în tainele credinței adevărate. După moartea acestora, la vârsta de doar 15 ani, a moștenit o avere impresionantă împreună cu sora sa, dar cumnatul său, un om lacom, a plănuit să îl dea păgânilor spre chinuire și să îi ia bogățiile. În acele vremuri, când la putere au fost împărații Deciu și Valerian, creștinii au fost torturați din cauza credinței în Hristos, iar Sfântul Pavel a lăsat în urmă toată averea și a fugit în pustia Egiptului, preferând să rămână sărac, dar cu Dumnezeu, decât bogat și slujitor idolilor. A ales deșertul și s-a retras într-o peșteră dintr-o stâncă, pentru a-și curăța sufletul la focul rugăciunii neîncetate. Și n-a simțit cât de grea a putut fi singurătatea, pentru că îngerii i-au stat mereu alături.

Timp de 70 ani, un corb i-a aruncat pâine

Din acel moment, Sfântul Pavel Tebeul și-a petrecut toată viața departe de lume, acoperindu-se cu frunze și mâncând fructele arborelui finic (curmal). Se spune că doar la prânz, în fiecare zi, la peșteră a venit un corb care i-a aruncat o jumătate de pâine. Și asta timp de 70 de ani… Într-o zi însă, corbul i-a dat Sfântului o pâine întreagă, care s-a rupt singură de la mijloc. A fost momentul când la peștera lui Pavel Tebeul a poposit însuși Sfântul Antonie cel Mare, care a ajuns să-l cunoască pe primul sihastru al creștinismului după ce s-a rugat cinci ani Domnului să îi arate un părinte cu o viață mai sfântă decât a sa. Istoria povestește că, după ce a mers trei zile, o leoaică i-a arătat Sfântului Antonie locul unde a găsit peștera Sfântului Pavel Tebeul. Deși acesta nu a vrut inițial să îi deschidă ușa lui Antonie, despre care el însuși a știut de la Domnul că va veni, după o zi de rugăminți și de lacrimi s-a îndurat să se lase văzut și i-a povestit viața sa. Tot atunci i-a mărturisit Sfântului Antonie că el știa de multă vreme despre viața pe care a petrecut-o și acesta în pustie și ar fi dorit să slujească împreună Domnului, dar era prea bătrân. Mai mult, a știut că Sfântul Antonie a ajuns, de fapt, ca să îi îngroape trupul: „De mult te-a arătat Dumnezeu mie, frate, că sălășluiești în părțile acestea și voiam să te am cu mine și împreună să slujim Stăpânului nostru. Dar fiindcă vremea adormirii mele a venit, Domnul te-a trimis la mine ca să îngropi smeritul meu trup”. La scurt timp, l-a rugat să-i aducă de la Mănăstirea Sfântului Antonie mantia dăruită de Episcopul Atanasie, ca să îi învelească trupul.

Doi lei i-au săpat groapa

Deși tulburat, Sfântul Antonie a plecat să-i îndeplinească dorința bunului său prieten, iar la întoarcere a văzut în văzduh cum trupul Sfântului Pavel Tebeul era condus spre Ceruri de cete îngerești, soboare ale prorocilor și apostolilor. Când a intrat în peșteră, trupul acestuia, fără suflare, arăta de parcă era viu și așezat la sfânta rugăciune. La scurt timp, doi lei veniți din pustiu au început să răcnească de durere, și cu unghiile lor au săpat groapa, apoi au început să-i lingă mâinile și picioarele Sfântului Antonie cel Mare, ca și cum i-ar fi cerut binecuvântarea. După ce Antonie le-a poruncit să plece, cu durere în suflet, l-a îngropat pe Sfântul Pavel Tebeul, apoi s-a întors la mănăstirea sa, luând și haina Sfântului, cea împletită cu frunze de finic. Se spune că i-a fost atât de dragă, încât numai de două ori pe an s-a îmbrăcat cu ea: la praznicul Sfintelor Paști și în ziua Cincizecimii. „Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Pavel. Și cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri”.

Sfântul Pavel Tebeul a trecut la dreapta Domnului la vârsta de 113 ani

Moaştele, păstrate într-o raclă de marmură

Lavra Sfântului Pavel Tebeul, ce datează din secolul al V-lea, situată în apropierea Mănăstirii Sfântul Antonie cel Mare, de la Marea Roșie, a fost ridicată chiar deasupra peșterii în care s-a nevoit acesta. Prima menționare despre sfântul lăcaș a aparținut pelerinului Antonius Martyr, din Placentia, care, între anii 560 şi 570, a vizitat mormântul Sfântului Pavel Tebeul. Se crede că primii călugări care ar fi viețuit în mănăstire ar fi fost cei melchiți, urmași de egipteni și sirieni. Mai mult, se pare că cel de-al 70-lea patriarh ortodox copt, Gabriel al II-lea, ar fi fost exilat timp de trei ani la Mănăstirea Sfântului Pavel Tebeul. În urma atacurilor triburilor de beduini, din anul 1484, călugării au fost omorâți, iar biblioteca arsă, dar mănăstirea a fost reconstruită în perioada patriarhului Gabriel al IV-lea de Alexandria. Părăsită timp de 119 ani, lavra a renăscut datorită patriarhului Alexandriei, Ioan al XVI-lea, care a adus aici un grup de monahi de la Mănăstirea Sfântului Antonie. Lăcașul sfânt are trei biserici: cea a Sfântului Pavel Anahoretul, construită sub pământ, în peștera unde au fost găsite și sunt păstrate și astăzi, într-o raclă de marmură, sfintele sale moaște, o biserică închinată Sfântului Mercurie și alta, Sfântului Arhanghel Mihail.