Potrivit spuselor cronicarului, inainte vreme, pe aceste locuri, in apropierea vechiului Kiev, nu erau decat dealuri impadurite. Pana cand, in secolul al XI-lea, si-a gasit loc de inchinaciune, intr-o pestera sapata cu mult timp in urma de varegi intr-una din coline, monahul Antonie. Fusese primit in cinul monahal la Sfantul Athos, de unde tocmai se intorsese pe meleagurile natale, atragand in scurt timp in jurul lui tot mai multi ucenici. Era in anul 1051, considerat cel al intemeierii Lavrei, cand Antonie si ucenicul sau, Teodosie, au decis sa se sape si alte pesteri-chilii, constituind astfel o manastire subterana, cu o adevarata obste monahala, de unde si denumirea de „Manastirea Pesterilor”, pe care i-au dat-o locuitorii vechiului Kiev. Cand pesterile au devenit neincapatoare, numarul ucenicilor sporind intruna, Antonie a hotarat construirea, la suprafata, a unei manastiri din lemn, cu o biserica mare si multe chilii, imprejmuind-o cu ziduri. In cea subterana ramasesera doar ascetii nevoitori, alte pesteri devenind, pentru urmatorii 600 de ani, loc de ingropaciune si de pastrare a sfintelor moaste. Constructia Marii Lavre insa, precum ramurile scaldate in lumina ale unui arbore cu radacini viguroase, a continuat si in urmatoarele noua secole, intinzandu-se pe mai mult de douazeci de hectare.

Incursiune in adancuri

Nemultumindu-te, ca pelerin, sa admiri doar ceea ce se vede la suprafata, lasi in urma ta stralucirea si rumoarea lumii, alegi intre cele doua trasee – unul scurt, pentru vizitatori obisnuiti, si unul considerabil mai lung, pentru cei aflati intr-o calatorie spirituala, sau le parcurgi pe rand pe amandoua, deopotriva de interesante, de naucitoare, si te afunzi in simplitatea si linistea adancurilor. Te insotesti de o lumanare aprinsa – pe care o cumperi in biserica, tinand-o cu veneratie intr-un fel anume, dupa regula locului, in causul palmei stangi, cu sprijin intre degetele inelar si mijlociu, urmand ca, la iesire, ce ramane din ea sa iei cu tine, pentru a-ti fi de ajutor la vreme de necaz sau indoiala – si cobori abrupt pe treptele lungi si inguste de piatra, in labirintul subteran. Nimic infricosator.

Doar gandul ca te strecori pe un taram al mortilor. Aerul racoros, desi patrunzi tot mai mult sub pamant, e mai curat decat te-ai fi asteptat, primitor. Cu pasi domoli, strabati in tacere zeci de metri de coridoare, inguste si intunecate. Doar lumina lina a lumanarii, sporind si mai mult misterul, si cea plapanda de la cate o candela din loc in loc, iti lumineaza cu caldura calea – de-a lungul peretilor albi, tencuiti, cu tavanul boltit la mica distanta deasupra capului – printre sfinti. Unii sunt ziditi in perete, asa-numitii „zavorati”, pustnici ce se retrageau de buna voie in mici grote scobite in stanca, cu intrarea astupata, si coar cu o ferestruica, prin care primeau apa, paine nedospita si lumanari, singura legatura, de altfel, cu lumea exterioara. Daca timp de trei zile acestea ramaneau neatinse, se intelegea ca sufletul zavoratului se ridicase la ceruri si intrarea era astupata. Dupa cel putin trei ani, grota era deschisa si daca se constata ca trupul nu s-a descompus, era zidit din nou, pe locul unde fusese mica fereastra punandu-se icoana de sfant. Insa moastele celor mai multi, trupuri intregi, neatinse de putreziciune, se afla in racle de lemn lustruit, cu capac de sticla, depuse in cate o nisa din cele sapate in zid de ambele parti ale galeriei. Se spune ca fiecare sfant are propria mireasma, dar, pentru a distinge aceste mirosuri ar trebui, pe langa un acut simt olfactiv, sa te afli pe o inalta treapta a evolutiei spirituale. Pe alocuri, cate un pelerin, un mai bun cunoscator al locului pesemne, sta aplecat deasupra cate unei racle, incredintandu-si pasul printr-o rugaciune adresata sfantului din ea, stiind ca moastele unuia au darul de a vindeca ranile sufletesti, ale altuia de a le obloji pe cele trupesti sau de a indeparta obstacolele ce stau potrivnice in calea implinirii nazuintelor. E cunoscut faptul ca multi credinciosi, nenumarate fiind marturiile in acest sens, si-au aflat astfel, de-a lungul timpului, vindecarea si alinarea.

Deasupra fiecarei racle, cate o candela, iar la capatai, imaginea sfantului sau o alta icoana venerata de acesta in timpul vietii si o inscriptie cu numele si „indeletnicirea” de odinioara: Damian tamaduitorul, Nectarie schimnicul, Alexei sihastrul, Grigorie pictorul, Agathon facatorul de minuni, Nistor cronicarul… Dar si Sfanta Teodora din Carpati.

Sfanta Teodora din Carpati

Ne e cunoscuta ca Sfanta Teodora de la Sihla, cea care a sihastrit multi ani, in secolul al XVII-lea, intr-o pestera din preajma Schitului Sihla-Neamt. Numai Cuviosul Pavel de la Manastirea Sihastria, duhovnicul ei, o cerceta din cand in cand, o marturisea, o impartasea, o incuraja si ii ducea cele de trebuinta. Dupa moartea acestuia, Teodora ramasese cu totul singura, locul in care se nevoia nefiind cunoscut de nimeni.

Tovarasie ii tinea doar rugaciunea. Si pasarile cerului. Vazand egumenul manastirii Sihastria micile inaripate luandu-si zborul cu faramituri in cioc, a trimis doi frati sa le descopere destinatia. Ajungand calugarii aproape de pestera, au descoperit misterul: cea careia ii duceau pasarile hrana era Sfanta Teodora. Iar vazand-o cum se ruga, cu mainile inaltate catre cer, invaluita intr-un nimb de lumina precum para focului, s-au cutremurat. Se spune ca, prin puterea rugaciunii inimii, Cuvioasa Teodora dobandise darul facerii de minuni, ca atunci cand se ruga chipul ii era invaluit in lumina, iar trupul i se ridica de la pamant, asemeni celui al Sfintei Maria Egipteanca. Simtind prezenta monahilor, Sfanta Teodora i-a chemat pe nume, rugandu-i sa-i aduca un duhovnic s-o impartaseasca, inainte de obstescul sfarsit, pe care il stia aproape. Dupa moarte, trupul i-a fost ingropat chiar in pestera, unde a ramas tainuit pana dupa 1830, cand familia domnitorului Mihail Sturdza, reinnoind Schitul Sihla, a asezat moastele intr-o racla si le-a depus in biserica, spre inchinare. Dupa un timp insa, zidind o biserica la mosia lor din satul Miclauseni-Iasi, le-a mutat in noul lacas, unde nu putini au fost cei care s-au bucurat de ajutorul Cuvioasei. Dar asta doar pana in anul 1856, cand familia Sturdza a convenit cu inaltii prelati de la Lavra Pecerska sa le dea sfintele moaste in schimbul unor vesminte preotesti si arhieresti. De atunci, moastele Sfintei Teodora sunt pastrate intr-o racla pretioasa, in subteranele Lavrei, cu mentiunea: „Sfanta Teodora din Carpati”, scrisa in limba romana, si „Sveti Teodora Karpatina”, in slavona.
Cuviosul Pahomie de la Gledin
Un alt sfant roman, ale carui ramasite pamantesti odihnesc la Lavra Pecerska, este Cuviosul Pahomie de la Gledin, nascut in preajma anului 1674. Doritor de tanar de viata pustniceasca, s-a calugarit, la nici 25 de ani, la Manastirea Neamt, al carei staret a devenit peste doar cativa ani. Nu pentru mult timp, insa, caci pleaca la Lavra Pecerska, manastire renumita printr-un nivel foarte inalt de duhovnicie, in care multi calugari si-ar fi dorit sa se statorniceasca. Aici il cunoaste pe vestitul isihast Sfantul Dimitrie al Rostovului, devenind ucenic al acestuia. De la el primise monahul Pahomie raspuns la framantarea sufletului sau: de a petrece viata in tacere, in pustie.

Cu binecuvantarea Sfantului Dimitrie, se intoarce la Manastirea Neamt, rugand soborul acesteia sa-i ingaduie sa se retraga intr-o padure deasa, langa muntele Chiriacul, unde va sihastri, apoi, impreuna cu alti ucenici iubitori de liniste. Se spune ca intalnindu-l niste boieri, pe cand erau la vanatoare, s-au bucurat de cuvintele intelepte si invataturile pustnicului, vorbindu-le apoi si altora despre remarcabila lui personalitate. Asa se face ca, atunci cand s-au aflat la sfat, domnitorul, mitropolitul, episcopii si egumenii manastirilor au hotarat sa-l numeasca pe „linistitorul de sub muntele Chiriacul” episcop al Romanului. In aceasta calitate, Cuviosul Pahomie l-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat, a zidit biserici, a purtat de grija celor saraci si lipsiti de ajutor. Dupa mai bine de 7 ani, paraseste insa de buna voie scaunul arhieresc, dorinta de liniste fiind mai puternica decat rugamintile domnitorului, ale sfetnicilor si ale altor credinciosi, si se retrage din nou langa muntele Chiriacul. Dupa trei ani, porneste iarasi in pribegie, oprindu-se si de aceasta data la Lavra Pecerska, unde se va nevoi, pana la trecerea la cele vesnice, in 1724.

O forta de neinteles

Moastele sfintilor din pesterile de la Lavra Pecerska sunt considerate un miracol. Cum altfel, de vreme ce sunt neatinse de putreziciune, ale unora si dupa aproape 1000 de ani?! Mai ales ca n-au fost supuse vreunui proces de mumificare, ca in cazul mumiilor egiptene, de exemplu.Care este secretul neputrezirii ramasitelor pamantesti ale sfintilor? Intr-o prima incercare de descifrare a misterioasei mumificari, in secolul al XVII-lea, de catre „calatori occidentali”, s-a considerat ca microclimatul din pesteri este cel care o favorizeaza. Ipoteza infirmata, insa, intai prin constatarea ca in subteranele Lavrei exista si morminte in care, ca in cele dintr-un cimitir oarecare, trupurile s-au supus procesului natural de descompunere, chiar daca au beneficiat de unele si aceleasi conditii. Apoi in anii ’80 ai secolului trecut, la Pecerska s-au efectuat cercetari stiintifice. S-a inceput cu examinarea probelor de aer. Desi s-a presupus ca proprietatile aerului din pesteri si ale celui din racle, acestea nefiind inchise ermetic, ar trebui sa fie aceleasi, s-a dovedit ca nu era nicidecum asa, diferenta fiind izbitoare. Cel din incaperile subterane este surprinzator de curat, fata de cum era de asteptat sa fie intr-o pestera, iar in cel din racle numarul microbilor e de 9-10 ori mai mic, bacteriile patogene lipsind intrutotul. S-a tras concluzia ca o forta de neinteles inhiba dezvoltarea organismelor patogene, actionand ca un bactericid. Un alt aspect care a atras atentia cercetatorilor: uscarea accentuata a corpurilor, nu in urma supunerii vreunui tratament anume, ci datorita structurarii aparte a organismului sfintilor, ceea ce a permis apei sa se evapore nestingherita prin membranele celulelor chiar si dupa incetarea completa a proceselor metabolice, adica dupa moarte. Sub influenta aceleiasi „forte de neinteles”.

Energie ce nu se masoara, se simte

Tamila Reshetnikov, doctor in biologie, este cea care a facut publice rezultatele activitatii comisiei insarcinate cu studierea moastelor de la Lavra Pecerska, la sfarsitul anilor ’80 ai secolului trecut, din care facuse parte pe cand isi desfasura activitatea ca biolog la Institutul de genetica si fiziologie a plantelor. Printre experimentele efectuate s-au numarat si cele cu material biologic: boabe de grau. S-a impartit o cantitate oarecare de seminte in doua parti, una din acestea fiind tinuta langa moaste, dupa care au fost puse, in ladite separate, la incoltit. Cele expuse in preajma moastelor au germinat mai repede, avand masa de 2-3 ori mai mare decat a materialului de control si, tot in comparatie cu acesta, mladitele aeriene au crescut neobisnuit de repede si de mari.

In cadrul unei alte experiente provocatoare, boabele de grau au fost impartite in trei parti, primele doua fiind iradiate cu cobalt, intr-o doza letala pentru acest soi de plante, dupa care au fost puse la germinat. Cele care au stat in preajma moastelor, desi iradiate, s-au comportat precum cele perfect sanatoase, energia emanata de moaste neutralizand-o pe cea nucleara, dovedindu-se a fi mai puternica decat aceasta, ceea ce, dupa cum era si de asteptat, nu s-a intamplat cu celelalte seminte supuse iradierii. Dupa parerea Tamilei Reshetnikov, sub actiunea campurilor energetice emanate de moaste – un tip de energie aparte, ce nu s-a lasat „definita” in vestitele, de altfel, laboratoare ale cercetatorilor, actionand ca un suflu datator de viata si intretinator al acesteia -, atat in cazul plantelor, cat si al organismului uman, se schimba proportia dintre elementele chimice componente, in sensul restabilirii echilibrului – ceea ce inseamna vitalitate si sanatate, fapt ce are influenta asupra proceselor chimice care au loc in cadrul acestora. Urmare a acestor modificari, boabele de grau germineaza mai usor, tulpinile aeriene cresc neobisnuit de repede si de viguroase, iar in cazul organismului uman, are loc redobandirea puterilor pierdute, adica insanatosirea. Dar, pentru ca acestea sa se intample, este foarte important, dupa cum ne asigura Tamila Reshetnikov, ca moastelor sa le fie adresat gandul-rugaminte in acest sens, de aparare a plantelor, de vindecare a organismului. Cum de se intampla toate acestea? Oamenii de stiinta n-au gasit raspunsul, dar nici sa le nege n-au avut cum, admitandu-le ca petrecandu-se aievea. Tocmai datorita energiei sesizate in preajma moastelor, dar care nu se lasa masurata de instrumentele lor, oricat de performante ar fi. O poti doar simti. Cu o singura conditie: sa crezi in posibila ei manifestare.
Cranii izvoratoare de mir

Un alt fenomen ce se sustrage oricarei interpretari logice il constituie cele 32 de cranii de sfinti izvoratoare de mir, chiar daca nu sunt doar ale celor inmormantati in subteranele Lavrei, „varsta” unora fiind de vreo opt-noua secole, pastrate in vase speciale de sticla sau argint, intr-una din bisericile subterane. In 1988, cand Lavra Pecerska a trecut din nou in proprietatea Bisericii Ortodoxe – pana atunci, incepand din 1917, fusese considerata muzeu -, se spune ca in chiar acea zi (era cea in care se omagiau o mie de ani de la crestinarea Rusiei kievene), craniile au inceput sa izvorasca un lichid uleios, placut mirositor. Ceea ce nu se mai intamplase de zeci de ani, cunoscut fiind, de altfel, ca si inainte de perioada represiunilor si a persecutiilor religioase se intampla ca ba unul dintre cranii, ba altul sa izvorasca mir. Intrand in atentia oamenilor de stiinta, misterul a ajuns si de aceasta data, unde altundeva? in laborator

Dorindu-se, fireste, a fi descifrat. Si, chiar daca nu s-a intamplat asa, el a capatat noi valente, rezultatele „analizelor” relevand aspecte uimitoare, lasand insa in urma lor tot atatea semne de intrebare, in fata carora stiinta se declara neputincioasa. Chiar daca puterea tamaduitoare a craniilor izvoratoare de mir n-a putut fi dovedita „in laborator”, se crede ca ea se manifesta mai ales in perioada in care izvorasc misteriosul lichid, care se foloseste, de obicei, la miruirea credinciosilor. O comisie formata din personalitati din domeniul cercetarii, avand sustinerea mitropolitului Kievului, in frunte cu profesorul Iuri Hmelevski, a studiat compozitia lichidului eliberat de cranii. Concluzia la care s-a ajuns, in urma rezultatelor analizelor efectuate in laboratorul de biochimie al Institutului de Medicina din Kiev, este uluitoare: secretie inerenta unui organism viu. „In esantionul adus spre analiza, am gasit un ulei foarte bine curatat de impuritati de proteine. Absenta fosfatilor anorganici si a ionilor de amoniu indica faptul ca acest lichid nu este un produs de descompunere a unui tesut mort. Lichidul este de provenienta organica, neputand nicidecum fi apreciat ca un produs al descompunerii. A sintetiza astfel de compusi, chiar si cu tehnologia moderna a zilelor noastre, este practic imposibil”, a marturisit, la momentul respectiv, profesorul Hmelevski. Asadar, sunt… fara de moarte?
Cerul din adancuri

Gandul tulburator ca te afli pe un taram al mortilor – pe masura ce treci, cu pasi sovaitori la inceput, devenind apoi tot mai usori parca, de la o racla la alta, de la o icoana la alta – te paraseste, ramanand cumva tot mai departe in urma ta. O forta nebanuita te tintuieste parca, in preajma unui sfant sau a altuia, imbiindu-te sa-i dai ragaz mintii sa se odihneasca intr-o rugaciune, pentru a te despovara de toate grijile lumii si ale tale. Descoperind si scrutand astfel Cerul, in adancurile pesterilor cu sfinti, in momente unice, de care te poti bucura doar in locul unde s-a nevoit si s-a rugat un sfant, te descoperi, de fapt, pe tine, intrezarind acea farama din Cer – a nevazutului din strafundurile propriei fiinte – care salasluieste in fiecare dintre noi, umbrita de stralucirea lumii vazutelor, „asurzita” de rumoarea ei. Ii spunem suflet? Ii spunem Dumnezeu? Divinul din noi?

Sursa: Formula AS