In jocul cosmic am ales impreuna cu Valentin un mic loc frumos, calduros si viu care sa ne fie muza pentru cateva zile de vacanta.
Ii simtisem savoarea acum multi ani si iata ca deodata drumurile s-au deschis dezvelind aristocratia unor vremuri pline de poveste, verdele unor locuri graitoare si ape cu chip in care iti poti scalda sufletul in graire.
Pasisem fara ezitare….printr-o usa gallben-verde scaldata de lumini venite sub forma de buchet fiecare raza lucrand in suflet in felul ei ca o tandra plutire.
Eram intr-un castel vechi fara acoperis ultimul venit si doar copila luand de la toti urmasii mei o boala urata legata de piele care acoperea ca un val, bogatia vietii. Parintii nu mai aveau putere erau parca prinsi doar de tristete iar castelul le imprumutase oful, regretul, supararea. Ma plimbam adeseori in portiunea de castel unde ramansera doar zidurile de pe verticala nu si acoperisul cautand printre norisorii razaciosi unda mea….asa o numeau …sau salvarea mea pentru aceea piele solzoasa ce nu vroia sa ma lase sa ma bucur de timp.
Deodata locul s-a ingustat ca un tunel pe verticala si eu ma iesit trasa parca de un aspirator cosmic, mergand dar si plutind catre un fel de camera aurie unde un om in varsta si foarte frumos mi-a spus…..Pielea aceasta tare va cadea sub descantecul tau. Deschide-ti sufletul ca sa-l afli.
E roada ta.
Apoi batranul a disparut si eu am ramas facand drumuri intre locul trist in care castelul mai traia insa era acoperit de cernere si locul in care Cerul imi vorbea in felul lui alinandu-mi durerea. Intr-o zi nu stiu cum ceva din mine ca o roua-poezie a tasnit si am simtit fuioare ingeresti parca atingandu-mi trupul, cruste si piei mai multe cazand ca si cum vremurile ar fi avut nevoie de aceasta descatusare.
Am alergat privindu-mi pielea limpezita sa dezvalui minunea insa parintii mei erau deja departe strapunsi de durere si neincrezatori iar bona inca suspicioasa ma privea si ma pipaia nestiind ce sa sa spuna, mirata dar si intrigata de intorsatura aceasta care nu-i asculta pe medici.
Imi amintesc ca de atunci mi-am zamislit un loc in aripa fara acoperis un spatiu un care s-a format tunelul, exact la mijloc si ca nu am mai parasit Cerul in cautarea mea. Veneam aici zilnic si lasam o ruga, sau o bucurie sau o poveste.
……….
Exact pe acest loc am gasit o capela purtand inca povestea …..si bucuria tamaduirii pentru cei ce cred.
Plimbandu-ma pe strazile noi croite in jurul castelului am resimtit tristetea dar si viul trecerii noile file aducand multa frumusete, nostalgie, talc.