Oamenii sunt plini de butoane cosmice, nuclee de lumina care radiaza din ei in orice lucrare divina, in orice intalnire cu Cerurile, in avant.
Uneori aceste luminite nu se vad din cauza cetii pe care gandurile noastre o creeaza. E ca si cum ne-am trage o cascheta si am refuza sa ne vedem maretia, stralucirea, bucuria.
Privindu-i ma intreb de ce depun atat de multe eforturi sa se ascunda, de ce isi creeaza atat de multe fundaturi, de ce se faulteaza, de ce nu se vad?
Prefer uneori sa vorbesc cu ei dupa o mica curatare. Sa vorbim ca de la Centru la Centru innobiland inaltimile cu bolti de lumina. Sa se auda si ei altfel, in lumina, fara gramofon, fara scenarii, fara aceleasi ganduri.
Uneori ma inunda cate un astfel de nucleu de lumina si simt in aceasta imbratisare dorul lui de a emite, de a fi recunoscut, de a glasui.
Ca un buton nefolosit care cauta o mana divina.
Si ii raspund cu zambet, apasand un pic mic mai mult pe un anumit aspect. Si daca irumpe aceea intelegere, mainile noastre se aduna si valsul nostru incepe….mosind un nou inceput, dand voie stralucirii sa inunde Omul.
Iubesc aceste nuclee care cresc, dospesc, irump glasuind in Unime.
Ele sunt ochii nostrii interiori, puterile noastre, vectorii nostri de profunzime.
Pe aripile tacerii, in starea de cupa….dati voie acestor nuclee de lumina sa glasuiasca si Maretiei sa curga….
Sunteti atat de frumosi!