Eram intr-o bisericuta mica, calda si fosnitoare privind in altar. La centru sub cupola din care curgeau raze ca un nectar miruitor am zarit pe o icoana foarte veche marea sfera centrala, avand la centru triunghiul divin din care ochiul cosmic ne privea. M-am oprit parca contopita cu locul si am simtit emanatia ei, glasul tacut, viul.
Apoi am privit filele locului si am vazut cum multi calugari au luptat aici, s-au aparat, s-au ascuns, au creeat punti peste timp, au arhivat povesti, au lasat muntilor, dragul, forta, maretia lor.
In goana cailor, icoanele erau ascunse, din flacari glasul Domnului era smuls.
Apoi tacere. Schitul nu mai fost onorat de enoriasi insa locul nu a apus.
Era ceva tanguitor in petalele locului insa si ceva puternic, dainuitor, peste timp.
Aici in cercurile lor insangerate, in miez, marea sfera centrala privea aurita si radianta, varsand in noi, recunoasterea, unind in noi, intelegerea.
Am ramas dospind in ochiul cosmic pana cand energia fiicei si a mamei s-au asezat in reteaua locului, frumos, cald si iubitor, pregatind in gratie, Cina la care urmau sa vina toti Fii Domnului.