Părintele Papacioc, vorbind cu monahii şi credincioşii de la Mânăstirea Casian……
Iubea foarte mult femeia, aşa cum ştiu să o iubească doar sfinţii. Îmi povestea că a avut o dispută aprigă pe tema aceasta cu câţiva părinţi de la o mânăstire din Sfântul Munte. Au fost argumente din cele mai tari, şi de o parte, şi de cealaltă, pro şi contra. Părintele era singur împotriva lor. A găsit, luminat de sus, ultimul argument cu care le-a închis gura: „Dar pe voi cine v-a făcut?!” Vorbea atât de frumos despre femeie, asemenea unui poet îndrăgostit. „Femeia cunoaşte cu inima – spunea. Îl simte mai profund pe Dumnezeu decât bărbatul care face recurs la raţiune, la o cunoaştere logică, distantă, a divinităţii. În femeie stă toată speranţa mântuirii lumii. Ea ştie, instinctiv, să iubească total, să se dăruiască total, să sufere total şi să se jertfească până la capăt, asemenea lui Hristos. Ea naşte împreună-lucrând cu Dumnezeu la zămislirea fiecărui om care vine în lume.” Şi multe alte cuvinte şi idei de o frumuseţe rară mi le spunea, pe care eu nu le mai auzisem din gura altcuiva, până să-l întâlnesc pe el.
În pustie, cu părintele Cleopa
După cum bine ştiţi, părintele nu-i suporta pe cei căldicei, nici reci, nici fierbinţi. Temperatura duhovnicească, din punctul de vedere al sfinţiei sale, o dădea starea de prezenţă continuă. Gândul neîncetat la Dumnezeu. „Un suspin este o rugăciune şi o clipă poate fi o veşnicie” îmi spunea. „Eu nu sunt pentru «tipic-tipic şi la inimă nimic». Eu nu sunt de părere că trebuie să exagerezi cu nevoinţa. Şi o metanie, dacă o faci pe zi, este suficient, dacă o faci cu simţire. De aceea, am spus-o şi o repet, că nu am fost de acord cu punctul de vedere al părintelui Cleopa, care era de părere că trebuie să omorâm calul, adică trupul. Am avut multe dispute pe tema asta cu el, când eram în pustie. Mie mi-a plăcut mai mult de fratele său. Când l-a chemat să vină şi el la pustie, a zis că vine bucuros, numai să-l lase să ia cu el şi putinica de brânză. Dar toată ziulica striga la Maica Domnului, zicând: «Stăpână, Stăpână, ajută-mă!».”
Mi-a povestit bătrânul multe grozăvii din perioada aceea, cât a stat în pustie cu părintele Cleopa. Unele de-a dreptul înfricoşătoare. „Într-o noapte, m-am trezit luat pe sus şi trântit cu putere lângă pat. Mi-au rămas urmele ghearelor pe piele. Ce să faci, dracul nu doarme! Am făcut o cruce şi m-a lăsat în pace. Am zis: rău e cu Răul, dar ce ne facem fără Rău? Credeam, la vremea aceea, că nu poate exista experienţă mai teribilă în viaţa unui om decât întâlnirea cu dracul gol. Mai târziu, aveam să înţeleg că m-am înşelat amarnic. Când a venit Securitatea să mă ia de la Mânăstirea Slatina – două camioane pline-ochi cu soldaţi înarmaţi până în dinţi şi câteva maşini cu ofiţeri -, am zis: s-a cutremurat muntele şi-a ieşit un şoricel. Atâta desfăşurare de forţe, pentru un biet călugăr ca mine! Apoi am cunoscut că dracul, cât e de înfricoşător, totuşi se teme de cruce şi fuge de ea, dar omul care devine fiară şi se dezlănţuie nu se teme de nimeni şi de nimic. Nici măcar de Dumnezeu. În temniţele comuniste, mulţi oameni au murit omorâţi cu bestialitate de semenii lor!”
„Sunt gata să mor oricând, pentru ceea ce cred”
Părintele Papacioc, alături de monahii şi mirenii de la Mânăstirea Casian
Puţini sunt cei care ştiu că, în tinereţe, părintele Arsenie a luptat pe front. De atunci s-au văzut abilităţile lui de bun strateg şi de bărbat integru, dispus oricând să moară pentru o cauză nobilă. Îmi spunea că odată au fost încercuiţi pe frontul din Rusia. Era o situaţie disperată. Camarazii cădeau seceraţi în stânga şi-n dreapta. A murit şi maiorul care avea comanda batalionului. Dezorientare totală. A preluat el comanda, deşi era doar sergent, şi a reuşit să-şi scoată camarazii din încercuire, dincolo de linia frontului. A salvat, aşadar, ce s-a mai putut salva. Bineînţeles că a fost decorat. Generalul care l-a decorat i-a pus următoarea întrebare: „Ce-ai face dacă ai fi general, în locul meu?”. Părintele i-a răspuns hotărât: „I-aş învăţa pe soldaţi să fie gata să moară!”.
A dovedit, apoi, de nenumărate ori, în temniţele comuniste, că este oricând dispus să moară pentru credinţa lui. Când l-au închis la Zarcă şapte zile – unde nimeni nu supravieţuia mai mult de trei zile gerului din februarie, acoperiţi doar cu zeghea aceea zdrenţuită – îmi spunea că mai avea o singură curiozitate: să vadă cum e atunci când iese sufletul. Şi n-a ieşit. Apoi, torţionarii responsabili cu reeducarea au încercat să-l convingă că nu există Dumnezeu. Efortul de reeducare era condus de un colonel. Argumente peste argumente şi de o parte, şi de cealaltă. Într-un final, părintele i-a închis gura, zicând: „Sunt oricând dispus să mor pentru ceea ce cred. Dumneavoastră v-aţi da viaţa pentru comunism?”. Colonelul a strigat înfuriat: „Luaţi-l! Gata!”.
„Noi, călugării, nu luptăm la întâmplare”
Părintele stareţ Iustin, în faţa Mânăstirii Casian
Viaţa duhovnicească o privea tot ca pe un război, un război nevăzut cu duhurile răutăţii şi cu patimile din noi. Îmi spunea: „Nu deznădăjdui dacă ai pierdut o luptă, important este că nu ai pierdut războiul. Înseamnă că strategia ta de luptă nu e bună. Dar eu te întreb: ai vreo strategie? Care este, după părerea ta, cel mai grozav păcat?” Şi începeam să înşir păcate, care mai de care mi se păreau mie a fi mai grozave. Îmi punea apoi o întrebare ajutătoare: „Să presupunem că ai fi în război. Care ar fi cel mai de temut duşman?”. Lăsa o pauză semnificativă, după care continua: „Desigur, duşmanul care este cel mai aproape de tine. De acela trebuie să te fereşti mai întâi. Tot aşa şi-n războiul nevăzut. Cel mai de temut păcat este păcatul care te luptă pe tine. Asupra lui trebuie să-ţi aduni toată atenţia şi, mai ales, să-ţi construieşti o strategie de luptă. În primul rând, să identifici cu exactitate care este duşmanul. Apoi să stabileşti foarte precis care este distanţa lui faţă de tine. Care sunt punctele lui slabe. Cu ce arme şi cu ce aliaţi porneşti în luptă. Să ştii că noi, călugării, nu luptăm la întâmplare. Trebuie să avem o strategie, altfel luptăm degeaba. Ne risipim forţele în zadar.”
De multe ori, am mers la bătrânul, la Techirghiol, uneori pentru întărire, dar de cele mai multe ori, de drag. Şi, de fiecare dată, mă surprindea cu noi şi noi frumuseţi ale sufletului său inepuizabil. De fiecare dată adunam o nouă bucurie peste bucuriile mai vechi. Dar, într-o vară, m-a surprins cu un lucru pe care nu mă aşteptam niciodată să-l facă. A venit personal să vadă mânăstirea noastră de la Casian. L-a adus un prieten foarte bun, ucenic de-al sfinţiei sale, părintele Ilarion. În ziua aceea, s-a umplut dealul Casienilor de lumină, har şi binecuvântare. Deşi neputincios cu trupul – l-am purtat pe braţe până în sala de mese -, a vorbit iarăşi două ore neîntrerupt, ca de obicei. Mi-au rămas puternic întipărite în minte câteva cuvinte de-ale părintelui rostite atunci: „Eu vă spun sincer: de ani de zile vreau să ajung aici, la Casieni. N-am venit să văd numai nişte locuri, am venit să văd minunea locului. Şi acum, dacă m-aţi provocat, fără jenă vă spun: am văzut minune!” Dar la sfârşit, ca un adevărat cunoscător de suflete, ca să mă ferească de ispita mândriei, mi-a zis: „Ţine bine minte! Nu după cum începem, ci după cum vom sfârşi, aşa vom fi judecaţi!”.
Dacă m-ar întreba cineva care a fost trăsătura de caracter definitorie a părintelui Arsenie, după părerea mea, a fost hotărârea. Părintele avea o hotărâre de fier. Acea hotărâre nu izvora din puterea fizică – avea, de altfel, o constituţie destul de plăpândă – ci dintr-o putere duhovnicească, lăuntrică. Era în stare oricând să moară pentru credinţa lui şi pentru intenţiile lui nobile. Aceasta am observat-o cel mai desluşit în ultimele sale zile de viaţă. Era totalmente neputincios. Nu se mai putea ţine pe picioare. Nu mai putea vorbi. Un om sfârşit. Mă încercau sentimente contradictorii. O adâncă tristeţe, pe de o parte, dar şi un soi de bucurie. Îmi veneau în minte cuvintele lui: „Când eram mai tânăr, mă bucuram de fiecare an, zicând: am mai sporit puţin duhovniceşte. Acum, când sunt bătrân, mă bucur, cu fiecare an care trece, pentru că mă apropii mai mult de veşnicie”. Avea 96 de ani. Era într-o duminică, ultima, când m-am dus cu obştea de la Casian, să luăm binecuvântare. Când am ajuns la Techirghiol, la mânăstire, l-am găsit aşteptând pe un scaun, în pridvorul chiliei. Aştepta, parcă, să vină toţi cei dragi să-şi ia rămas bun, să-şi ceară iertare de la ei, aşa cum face omul care ştie cum să se pregătească de moarte. În zadar încercau maicile disperate să-l convingă să meargă în chilie să se odihnească puţin. Le refuza ferm din priviri. Nu mai era timp de odihnă. Aşa l-am găsit, aşteptând, cu ultimele puteri. Am mers, pe rând, să luăm binecuvântarea. Obişnuia să sărute mâna oricărui preot, indiferent de vârstă, gest care pe mine mă onora şi mă ruşina deopotrivă, de fiecare dată. Zicea: „Două mari taine a făcut Dumnezeu: o Fecioară, în care s-a coborât întreaga dumnezeire, şi preoţia, prin care se coboară Hristos în mijlocul nostru, iară şi iară, la fiecare Liturghie.” Pentru el, să sărute mâna oricărui preot era un gest prin care îşi arăta profunda recunoştinţă faţă de Dumnezeu. Eu am înţeles mai târziu lucrul acesta. Toţi preoţii care eram de faţă ne-am supus acestui ritual. Doar un părinte „mai smerit” a încercat să-l refuze. Niciodată n-am văzut în ochii părintelui mai multă ofensă. A urmat ceva care n-am să uit niciodată. Ca într-o luptă skandenberg, bătrânul a apucat cu ultimele puteri mâna părintelui smerit, a tras de ea cu îndârjire eroică şi în final a biruit, sărutându-o. Apoi s-a prăbuşit în scaun, frânt, dar mulţumit că a făcut ceea ce se cuvine. Dacă ar mai fi putut vorbi, ar fi zis desigur: „E smerit, mândruleţul!” După două zile a murit.
„Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă!”
Am ajuns la părintele cu jumătate de oră după ce trecuse la Domnul. Era întins pe pat, dezbrăcat până la mijloc. Lângă el, un ucenic şi un medic. Eu îl priveam cu un soi de sfială şi curiozitate în acelaşi timp. M-am surprins admirându-i trupul atletic, fără pic de grăsime, pielea perfect întinsă. Un trup de adolescent sportiv, mi-am zis. Ce frumos e părintele! În ultimile luni de viaţă, mai ales, pielea lui, pe mâini şi pe faţă, se pigmentase cu acele pete maronii ale bătrâneţii. Priveam şi nu-mi venea să cred ochilor. Vizibil, pielea se curăţase acum, până a căpătat o culoare alb-sidefie. Am avut impresia puternică că sunt martorul unei minuni, în plină desfăşurare. M-am abţinut să fac aprecieri cu cei de faţă. În zilele care au urmat până la înmormântare, mai trăgeam din când în când cu urechea să aud ce vorbesc oamenii care veneau şiruri, şiruri, să aducă un ultim omagiu părintelui lor duhovnic. Am auzit de nenumărate ori cuvintele: „Ce frumos e părintele! Ce faţă luminoasă are! Ce mâini albe!”. Atunci m-am încredinţat că minunea la care am fost martor a fost cât se poate de reală.
Când am ajuns la mormânt, ca să dăm trupul pământului din care a fost luat, am citit cu lacrimi de uimire, cuvintele testament care erau înscrise pe crucea părintelui: Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă! Şi-am înţeles atunci că aceste puţine cuvinte, atât de simple, exprimă cel mai bine întreaga sa viaţă: o răstignire continuă, între dorul mistuitor de Dumnezeu şi regretul omeneştilor trădări. Parcă ar fi vrut să zică: „Da, Doamne, Tu ştii că te iubesc, Tu ştii că toată viaţa mea te-am iubit, cu dor nestins, dar iartă-mi şi acum, la sfârşit, toate omeneştile mele greşeli!” Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă! mi se pare cea mai firească formă a rugăciunii lui Iisus: rugăciunea inimii topită de dor şi chinuită de remuşcări, rugăciunea neîncetată sau starea de prezenţă continuă despre care părintele ne vorbea adeseori. Atunci, în faţa crucii de pe mormântul părintelui, cu sufletul zdrobit de prea omeneşti tristeţi, mi-au răsunat din străfundurile fiinţei cuvintele lui: „Să iubeşti, să iubeşti mult, să iubeşti rana şi pe cel care te-a rănit!”. Greu cuvânt, dar mântuitor! Iar pentru toate rănile de care încă nu m-am îndrăgostit şi care încă mă dor cumplit, am înţeles că există o singură vindecare testament: „Iisuse, Iisuse, Iisuse, iartă-mă!”.
Aşa mi-a rămas în amintire părintele Arsenie: un Om frumos, în viaţă şi în moarte. Cum aş putea să-i mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a fost dat să-l întâlnesc şi să-mi fie duhovnic pentru o vreme, şi iarăşi, cum aş putea să-i mulţumesc lui Dumnezeu, că mi-a rânduit să cunosc doi dintre marii duhovnici ai vremurilor din urmă: pe părintele Iustin Pârvu, Voievodul Ortodoxiei româneşti, şi pe părintele Arsenie Papacioc, Gură-de-Aur al Bisericii noastre. În semn de adâncă preţuire pentru ei, la intrare în chilia mea, de o parte şi de cealaltă, străjuiesc aceşti doi coloşi ai credinţei strămoşeşti, mai vii ca oricând, alături în viaţa de dincolo de mormânt.