Una dintre frumoasele capcane intinse pe drumul catre noi o constituie propriile noastre asteptari. Acestea actioneaza foarte intens si la mare adancime in planul subtil, pentru ca sunt rare momentele in care ne trezim intrebandu-ne: „Ce asteptari am eu de la X?” Cu atat mai rare sunt momentele in care actionam constient pentru a ne re-paradigma atitudinea despre ceilalti si a sterge asteptarile care, evident, ne tin pe loc. Asteptarile de la ceilalti oameni apar pentru ca, credem, in mod gresit, ca la ei se afla ce avem noi nevoie. Dar, spiritul nostru nu are nevoie nici de aprecierea colegilor de serviciu, nici de iPhone, nici de vila cu x etaje. Spiritul nostru are nevoie de discernamant, de lumina, de iubire. Iubire care vine de la Sursa.
Cand ii confundam pe ceilalti cu Dumnezeu, alegem ulite laturalnice in locul autostrazii cu 4 benzi. Si ne si intrebam de ce nu evoluam, de ce nu ne e bine, de ce nu suntem deja la destinatie. Asteptandu-ne de la ceilalti sa se comporte in cel mai favorabil mod cu putinta pentru noi, ne consideram demni de medalii pentru care nu am luptat. Ceilalti vor spune, face, gandi ceea ce noi vom merita sa spuna, faca, gandeasca spre noi. O relatie eliberata de asteptari se poate dezvolta in afara borcanului conceptual in care cei 2 incuie relatia printr-o proiectie comuna. Cu cat asteptarile cresc, cu atat libertatea scade. Cu cat libertatea scade, cu atat suferinta creste, pentru a crea premisele constientizarii. Sa fim desavarsiti, cum este Tatal nostru Ceresc!