Cand ai descoperit ca iti place sa desenezi?
In scoala generala am avut ca tema  o pictura, inspirata de ceva anume sau un alt pictor. Imi aduc aminte ca aveam in casa un singur album de pictura a lui Bruegel:  coperta era cu 3 tarani,  un car, o imagine teracota de camp…
M-am prezentat la scoala cu pictura facuta de mine si doamna profesoara m-a ridicat in picioare si m-a umilit, spunandu-mi sa recunosc cine a facut-o de fapt. Nu m-a crezut, m-a facut sa plang, Nu-mi aduc aminte insa daca nu a facut si plangere la mama. Stiu doar ca de atunci nu am mai vrut sa desenez sau sa pictez pana l-am cunoscut pe Tudor( Chirila) care m-a incurajat sa dau la scenografie pentru ca i s-a parut ca am talent( sau mai degraba gust, viziune). Nu am crezut niciodata ca am talent pentru ca nu a binevoit nimeni sa vada daca il am sau nu iar eu nu l-am recunoscut la timp. M-am reapucat de desen doar de dragul lui si al profesorului pe care l-am rugat sa ma pregateasca si cred ca am facut-o doar ca sa-i dovedesc unui artist ca si eu am un suflet de artist. Am simtit cand m-am reapucat de desen ca este prea tarziu… ca nu mai pot desena cu mare placere, pana la uitare de sine…..
Ce te anima in valsul cu creatiile tale?
Simt ca fac ceea ce ii face bine sufletului meu. Ma bucur ca vad clientele zambind, ma bucur cand trec oamenii pe strada si admira o vitrina facuta de mine, ma bucur cand produc un spot si am tot felul de idei salvatoare la decor sau viziune. Ma anima tot ce fac, nu stiu daca ceea ce fac amprenteaza atat de mult ambientul incat sa consider ca este “o creatie”. Singurul ucenic sau adevarat mostenitor al acestor zbateri artistice va fi doar Eva, care parcurge procesul cu mine si poate va simti nevoia de frumos atat de mult cum o resimt eu.
Care este povestea ta?
Povestea mea a inceput la umbra ta, de care cumva am vrut sa scap. Nu am vrut sa fac nimic din ceea ce ai facut tu, poate pentru ca eram comparate de prea multi oameni: parinti, invatator, diriginte, meditator. Parcursul a fost rupt, smucit, eram calauzita doar pe o cale batuta: umanism, pedagogie. Faptul ca am devenit ceea ce sunt este datorita puterii de a nu ma supune, pe care am dezvoltat-o timpuriu. Cand ma uit in spate, am numai bucurie: am fost insotita in toata calatoria mea de prieteni incredibili, am avut noroc sa pot zbura, am facut tot ce mi-am promis sa fac, m-am fortat din toate punctele de vedere si intotdeauna am reusit. Sunt ceea ce am vrut sa devin, in cea mai buna si puternica versiune a mea….. iar tot acest drum, punctat sau neincapator, zburdalnic sau ploios ma defineste perfect: eu nu as fi putut avea o evolutie previzibila iar startul pe care l-am avut a ajutat foarte mult. Este, pe scurt,  o poveste insotita de iubiri importante, de prietenii profunde si de evolutie profesionala de la economist, la voluntar, la producator, decorator, vanzator, trainer, orice domeniu in care interactionezi cu oamenii, in care imi folosesc creierul si mai ales, ochiul estet ( care a si devenit magia mea). Baletul meu intre profesii mi-a fost reprosat si pus sub umbrela “superficialitatii”. In timp insa, impinsa si de acest unghi social, am invatat sa folosesc toate informatiile care “pareau” inutile si sa-mi asum nu titlul de expert ci de om bun la tot ce-i place sa faca …si din complex s-a transformat in privilegiu sau in povestea unui suflet boem.
De ce Rogue?
Rogue este acel animal care pleaca de langa turma. Este derbedeul, poate fiul risipitor, prototipul neincadrat. Sunt eu, de fapt. In felul in care ma imbrac, cum imi proiectez viata, cum privesc arta si moda, consumismul, filozofia mea hedonista si toata rebeliunea din personalitatea mea. Exista oameni care ma admira, ma copieaza, oamenii care vor sa aibe bratari ca ale mele, sa isi faca tatuaje, sa calatoreasca unde am calatorit eu, cred ca am o putere inspirationala care vine si din placerea mea de a  trai, a da, a povesti, a ma bucura cu altii,,, iar eu chiar as vrea sa imbrac oameni care inteleg acest stil de viata. Sa-l povestesc si apoi sa-l traim impreuna, prin acest legamant al gustului vestimentar si increderii pe care ei mi-o ofera.
Ce vrei sa aduci in puzzle-ul vestimentar?
Hainele pe care le vand eu sunt “aduse” deja, cineva a spus o poveste. Eu  adun ceea ce este comun sau intrigant la aceste povesti. Eu vreau sa le  invat sa se uite in oglinda, sa se iubeasca asa cum sunt si haina pe care o aleg din magazinul meu sa-i poarte povestea (ei) mai departe. Practic, as vrea ca aceste haine sa-i fie clientei Rogue unul dintre cei mai buni companioni in viata.
       Iti multumesc Vera. Poate unii cititori si-au dat seama ca esti sora mea poate altii nu insa ceea ce vreau sa-ti spun este ca ma bucur ca ne-am reintallnit in aceasta viata, ca ai dat voie darurilor tale sa glasuiasca, ca ti-ai gasit Calea.
Nu am intuit multa vreme presiunea pe care poate tu o traiai fiind nevoita sa urmezi ceea ce eu faceam( pian, scris, recitari de poezii, psihologie si alte lucruri) insa mi-am dat seama in anii liceului cand ii spuneam mamei (si ea nu prea ma credea) ca esti foarte inteligenta, creativa si puternica si ca vei reusi in tot ceea ce iti vei propune ca ceva din mine vazuse globuletul de lumina care se pregatea sa straluceasca nu pe strada mea ci pe propriul ei bulevard.
     Te imbratisez si stiu ca desenul inceput atunci in anii copilariei continua si acum prin toate lucrurile frumoase pe care ni le dezvalui aducand formei …….bucuria esentei.